E frig. Pun mâna pe calorifer, rece. Dau drumul la apă, rece. Pe telefon îmi apare o notificare: „Lipsă parametrii pentru livrare apă caldă de consum”. Am primit-o şi acum două zile. Şi acum patru. Am primit-o toată luna. Şi luna de dinainte. Mă îmbrac mai gros. Bate un pic soarele, dar nu înspre apartament. Îl văd reflectându-se în geamul vecin.
Azi am răcit. Am mai răcit şi acum 3 zile şi săptămâna trecută. Am răcit în casă. Lucrez de acasă. M-am mutat în februarie în capitală. Oraş frumos, agitaţie, oameni pestriţi, viteză. Am venit dintr-un oraş cu aer curat. Era un loc plăcut. Din sufragerie vedeam munţii şi un cimitir, din dormitor un deal înalt şi blocuri multe, ce se întindeau până în zare. Oamenii zâmbeau, îţi spuneau mulţumesc şi bună ziua, te ajutau dacă aveai nevoie de ceva. Iar când ajungeam în apartament luam termostatul şi măream temperatura. Caloriferele căpătau viaţă. Camera se încălzea, iar amorţeala aia faină mă cuprindea cu telecomanda în mână. Şi când mă plictiseam schimbam camera şi luam o carte. Timpul trecea altfel, de parcă aveam control asupra lui. Apoi mă duceam la baie şi deschideam robinetul de apă caldă şi la câteva secunde pielea se înroşea. Şi era bine.
Acum m-am întors în 1994. Eram cu ai mei, în micul nostru apartament de două camere. CET-ul nu mai funcţiona ok de luni întregi. Pe scara blocului aveam un contor de gaz comun. Plăteam ca proştii pentru toate scăpările de sistem. Ne hotărâsem să tăiem caracatiţa. Semnasem cererea şi urma să fim debranşaţi. După care şi vecinul semnase cererea. Şi alţii. O scara întreagă, apoi şi cealaltă scară şi tot aşa. Oamenii se deşteptaseră. Mulţi bani aruncaţi pentru nimic. Apă caldă nu aveam, nu urca până la patru. Calorifere, la fel. Nu avea presiune. La ce bun să ne chinuim? Pe atunci nu aveam bani de centrală. Puţini aveau, dar mulţi găsiseră o variantă. Un mini boiler de apartament. Un sistem de tevi sudate pe verticală, prinse între foi de tablă groasă, din care porneau turul şi returul fiecărui calorifer. Sub el, un arzător de sobă, la capătul căruia exista un robinet de control. Ţeava de evacuare a fumului ieşea din balcon printr-o gaură în placajul de exterior. Că aşa aveam închis balconul, cu foi de lemn, peste care se ridica un cornier, chituit la geamuri cu adeziv de becuri. Frig afară, frig în balcon. Dar bomba noastră cu arzător băga material şi căldura se instala în casă. Uneori se stingea flacăra, dar era bine, că tot gazul acumulat avea unde să iasă. Mai erau şi cazuri nefericite când explodau. D-asta primiseră denumirea de bombe de apartament. Dar ne făceam treaba cu ele. Aveam căldură în casă, nu vreo notificare de avarie pe circuit.
E 2022. O fi bine, nu ştiu. Avem conexiuni de mare viteză. Maşinile ecologice rulează cu sughiţuri printre gropi. Şoferii nu au răbdare nici să se facă verde. Dacă din greşeală ai nimerit pe o altă bandă şi nu ai pornit, ai belit-o. Se dau jos din maşini, unii urlă în habitaclu, claxoanele sar de sub capote şi se iau la omor, se depăşesc şi se şicanează constant. O lume frumoasă, capabilă să-şi arate muşchii şi forţa. E stăpână pe sine şi pe proprietatea altuia, dar atât de tristă. Oamenii se iau în gură cu alţi oameni, dar le e frică să facă ceva pentru binele lor. În lungile călătorii prin cartiere n-am întâlnit decât 3 sau 4 centrale la zeci de blocuri, ceea ce mă duce cu gândul că ori oamenii sunt atât de bine spălaţi pe creier şi acceptă situaţia zicând: „lasă mă, că vine ea şi apa caldă” ori au rămas cu mintea în comunism când le era frică de partid. Nu înţeleg cum acceptă să plătească hoţia altora, cum bagă bani din salariul lor, bun sau rău, în conturile unei societăţi falimentare, care cârpeşte zi de zi ţevi distruse de rugină şi incompetenţă. Aici nimeni nu se mai bate cu pumnul în piept, nimeni nu mai claxonează şi mai sare din maşină, nimeni nu mai are vreun cuvânt de zis. Suntem în 2022, în capitala ţării şi oamenii trăiesc în case ca şobolanii, cu halate pe ei, cu plăpumi în plină primăvară şi cu calorifere electrice. Doar-doar vom prinde puţină căldură. Mai dăm ceva bani şi la electrica, că nu e de ajuns CET-ul.
Acum câţiva ani vorbeam cu o prietenă terapeut şi îi propuneam să îmi recomande pentru un amic un psiholog bun în Braşov. Şi ea mi-a oferit numărul şi, cu regret sau mai degrabă invidie, mi-a zis că n-ar putea să îşi deschidă cabinet acolo, că oamenii nu ar veni. Mi-au trebuit ani să înţeleg că avea dreptate. Nu au nevoie, pentru că acolo viaţa e mai simplă. Oamenii sunt mai uniţi. Şi-au dat seama că a încălca spaţiul cuiva nu e ok. Că greşeli se pot face, dar o urmă de umanitate din noi tot mai există în a nu face şi mai mult rău. Că există respect şi o formă de coexistenţă bazată pe reciprocitate, nu pe şmecherie, interes, harţuire, bani, bani şi iar bani.
Dar pentru capitală, orice alt oraş este de căcat. Provincia e de căcat, joburile sunt de căcat, mentalitatea e învechită, nu există cultură, nu există malluri, nu există aia, ailaltă. Însă cum prind weekendul aleargă care văzând cu ochii să scape din metropolă. Atitudinea de superioritate se înmoie ca o cârpă când dau de normalitate, când până şi vânzătorul de la Mega dintr-un oraş de provincie le zâmbeşte şi le spune mulţumesc. Când comanda ajunge la timp şi chelnerul îi tratează ca pe nişte amici. E atât de simplu. Când burgerul nu e 80 de lei, ci 35 sau 30, cât ar trebui. Când o bere la sticlă e 8, nu 18, sau o salată 50-60 de lei.
Şi da, d-asta oamenii o iau cu mansarda şi caută zeci şi sute de ore de terapii, că le lipseşte liniştea. Într-o mare de oameni agitaţi vine unu’ să ne spună ce să facem, nu? Hai să-l biciuim şi să-l aruncăm din cetate. Noi suntem cei mai buni, noi suntem maimuţele evoluate care aşteaptă notificarea de apă menajeră. Căldura din calorifere s-a dus demult, de când a depăşit termomentrul 0 grade spre plus trei zile la rând. Eu râd, tu nu? Eu te plătesc pe tine şi tu îmi iei un serviciu când ai tu chef, că ţi-a dat termometrul 1 grad 3 zile la rând. E frig, dar ce contează, e peste un grad, boss, ce te plângi? De fapt aşa este, de ce mă plâng? Să iau maşina şi să apăs claxonul. Să înjur, să mă bag în depăşiri, să opresc de-a-n pulea, să schimb banda fix cu câteva secunde înainte ăluia din spate, să îi tai faţa şi să demarez până se face verde. Meh, e bine să te căleşti, dar rău e să te dai cu mizeria. Hai că din trafic mai ieşi cumva, dar cu capul puţind mai rar. Poate d-asta şi parfumurile sunt scumpe, că cică rezistă. O mie de lei pentru o jumătate de oră. Hai că e bine.
Omul din metropolă e uşor de fraierit. Du-l în mall şi o să vezi. O grămadă de ţoale şi încălţăminte de cea mai proastă calitate la preţuri exorbitante. Se cumpără? Se cumpără, boss, că e pe fiţe aici, e pe care pe care, care să fie, să arate, să se bage, să fie în centrul atenţie. Nu poate cu capul, poate cu altceva. Mă opresc. Sunt doar eu.
Mă duc în baie, deschid robinetul, las apa să curgă şi aştept. După 5 minute e călâie. Merge şi aşa. Mai răcesc o dată. Avaria pâlpâie într-un pop-up frumos, implementat de acel designer plătit din banii CET-ului. Măcar avem aplicaţie, ştim când va fi gata. Tu continuă să urli, sigur te va asculta cineva. Sau ia-ţi un bilet la terapeut, te va sfătui de bine.
Primesc un mesaj: Avaria este finalizată. Sunt bucuros. Dau drumul la apă caldă şi aştept 5 minute. Călâie. Sun la terapeut.
Dorian Dron este prozator; cu un master în Scriere Creatoare (coordonat de Alexandru Muşina) la Litere Braşov, a publicat romanele Scara (AB4)(2018) și Amintirile unui spălător auto (2020). Face parte din antologia Dragostea când te doare (2022) apărut în Colecţia Biblioteca de Proză Contemporană. Este prezent în publicațiile literare precum optmotive, revista Golan, hyperliteratura și este autorul site-ului blogullor.ro.
