#prozadeGOLAN | „Amsterdam”, prima proză scurtă în limba română de Silvia Roibu

Da, prima casă pe dreapta… vă spuneam că în relații trebuie să știi să oferi și să primești complimente gratuite, să treci cu vederea, să amâni atacul. Ei nu, taxau totul on the spot.

În ultimul timp, Mircea și mă-sa erau one fucking unit când era vorba de mine. Mereu în ofensivă. Când el, când ea. Eu era singurul subiect asupra căruia cădeau de acord.

În rest, un concurs de care e mai rezistent la înțepături. Ea era, normal. Cel mai tare îl enerva când îi spunea că seamănă cu tatăl lui. Dar cum să? Că nici nu l-au cunoscut. El deloc. Angela doar așa câteva minute cât a fost nevoie… da, sunt răutăcioasă, dar de la ea știu că a fost basically o rupere de nori, că Jan a trebuit să plece a doua zi în Olanda… și dus a fost.

Prima greșeală: am acceptat să mă bag în chestia asta cu ei. 

A doua: când erau în ofensivă, eu mereu în defensivă. Se zice că cutremurele mici eliberează treptat unul mare, nu-i așa?… Ar fi trebuit să ripostez din când în când, cât să-i țin la distanță.

Ultima pare o banalitate și e 100% a Angelei: acum o oră a scos tacâmurile și le-a întins la uscat pe masă, că să nu stea în mașina de spălat cât suntem plecați.

Până la prima greșeală, nimic de reproșat din partea mea, dimpotrivă. Ea a insistat să locuiesc cu ei. Întotdeauna mi-am dorit o fată. De ce să te chinui la cămin? Stai cu noi. 

O să credeți că m-am mutat la ei pentru că au de toate, mă rog, aveau. Angela a dat lovitura în afaceri. Are un sertar plin cu tăieturi din ziare. Top 10 femei, Super mamă și antreprenoare, O femeie într-o lume a bărbaților și multe altele, pot să le arăt colegilor când ajung.

Dar nu de asta am stat.

Abia așteptam să vină acasă. Ne povestea tot felul de întâmplări de la birou: cum a flituit un tupeist, cum l-a pus pe un cutărică la punct, cum a dejucat planul unora de o lucrau pe la spate. Și termina sumarul zilei cu dacă ar vedea  prostul ăla ce a pierdut.

Îmi imaginam că e mama mea. Mă gândeam că ce mișto ar fi să i se întâmple ceva lui Mircea și să rămânem doar noi două. Eu eram  plictisită de el. Era genul de bărbat care nu avea niciun haz între patru pereți. Avea doar farmec social media.

Am rămas acolo pentru ea.

Semne au fost, dar eram oarbă, așa putere avea asupra mea. O dată am surprins-o plângând la un film de dragoste rănită. M-a dat peste cap câteva zile, dar au urmat și altele. Tot ea aducea aminte de Jan și atunci oscila între furie și tristețe. Era atât de fragilă în momentele alea. Nu știam exact dacă mai vreau să fie mama mea. Într-o seară mi-a zis: terapeutul meu spune că intrăm în relații pe bază de traume comune, nu-mi era clar dacă se referă la mine sau la Jan, dar deja nu mai puneam întrebări. 

L-au căutat de mai multe ori de-a lungul anilor, dar Jan nimic, le-a dat block peste tot. 

În ziua cu prima greșeală, ne-a chemat în biroul ei: până aici, Angela nu e bătaia de joc a nimănui. Am nevoie de amândoi. Și apoi a început o aiureală cu lacrimi și icoane, arunca cuvinte la întâmplare…

Eu eram momeala. Nu vă imaginați ceva de natură sexuală sau, mă rog, nu în sensul obișnuit. Omul avea alte slăbiciuni, dar tot a fost greu de agățat, nu era prost. Era simpatic, îmi plăcea să vorbesc cu el, dar îi aveam pe ăștia doi pe cap nu ai scris bine aia, nu face, ba fă, ba se pune, ba nu se pune virgulă… două luni cu ei peste mine, în ofensivă, știți în ce hal te aduce frecușul ăsta?

Azi la prânz trebuia să zburăm la Amsterdam. Au închiriat un apartament în regim hotelier acolo. Stabilisem cu Jan să vină la mine pe la 8 seara. Ei ar fi așteptat momentul oportun pitiți în baie.

Nu am discutat ce facem după. Când era vorba de javra aia care o să-mi mănânce din palmă, nu exista după. Tot repeta și atunci o să-l confruntăm, dar nimic mai mult.

Jan a fost mai precaut decât ne-am fi așteptat. Acum vreo 25 de minute mi-a dat mesaj să ne vedem pe apel video, că altfel pică înțelegerea. Noi eram pregătiți să ieșim din casă spre aeroport.

Ne-am agitat. De unde să iau convorbirea? Cum să mă îmbrac? Angela m-a împins în biroul ei, cu spatele la peretele mov, m-am schimbat de hainele de drum, mi-am pus un tricou cu Mickey Mouse, el știa că-s localnică, din Amsterdam, ar fi bătut la ochi să mă vadă aranjată de stradă la ora asta. A sunat. Am schimbat câteva propoziții și brusc s-a scuzat că nu ne mai putem întâlni. A închis.

Și Angela: măcar engleză credeam că știi, te-ai dat de gol cu accentul ăsta de baltă. Ai futut partida.

Și Mircea: cine pula mea poartă în Olanda tricouri cu Mickey fucking Mouse?

Am încercat să le explic că nimeni nu are zugrăveală mov în occident, dar veneau peste mine. Am mers cu spatele din birou până-n bucătărie, ei se apropiau, li se măriseră mâinile, ochii, urechile, gura și aici vine ultima greșeală. M-am sprijinit de masă, am simțit coada de lemn, apoi totul a devenit sacadat, cu încetinitorul, fără sonor, văzut din exterior… știți cum se spune: eternitatea unei clipe s-o măsori.

Da, spuneți… nu am ce să mai verific, e gata, cu totul, se aud sirenele, aștept, nu plec niciunde.


Silvia Roibu (n. 1997) s-a născut în București.  A emigrat cu familia în Canada în 2013, unde a absolvit The University of British Columbia cu un masterat în proză scurtă nord americană. A frecventat cursuri de scriere creativă în Vancouver și Seattle. Publică poezie și proză în reviste universitare de limbă engleză din Canada.

În prezent își împarte timpul între Vancouver și București. Nu a publicat până acum în limba română, dar lucrează la un volum de proză scurtă.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici