Primul lucru pe care îl face cînd intră în casă, după ce se descalță, e să se repeadă spre baie și să-și spele fața. Să frece cu săpun locul în care a atins-o. Din stație pînă la apartament s-a stăpînit să nu plîngă, asta oricum era ceva ușor, dar nu și acela de a continua să pretindă că întîmplările astea nu se întețiseră de cînd începuse să ia ture care se-ntindeau pînă și spre două-trei noaptea, iar străzile atît de familiare pe care le străbătea zilnic să devină de nerecunoscut noaptea. În seara asta, după ce terminse munca la un pub nu departe de casă, fericită că ziua trecuse fără incidente neplăcute și trenurile încă mergeau, s-a îndreptat spre stația din apropiere însoțită de unul din colegi. Coborau scările cînd i-au zărit, patru erau deșirați pe trepte, iar doi în picioare. Păreau niște copii în hainele alea mai mari cu cîteva numere, se gîndi ea. Auzi trenul apropiindu-se cînd aproape ajunse la baza scărilor, unul din cei doi aflați în picioare îi blocă calea cîntînd o piesă rap pentru amuzamentul prietenilor. Îi trecu degetele prin păr, care coborîră spre gît, ea se retrase înspăimîntată, dar în același timp cu pumnul încleștat, pregătită de atac. Totul se petrecuse foarte repede. Îl simți pe Yayah, colegul ei, punîndu-i o mînă pe braț.
— Nu fă asta, lasă-i, hai să mergem, spuse el.
Îi auzi pe ceilalți patru ridicîndu-se în picioare, rămăseseră în spate, în timp ce băiatul care o atinse micșorase și mai mult distanța dintre ei doi. Dacă s-ar fi dat un pas înapoi, l-ar fi călcat pe unul din ei. Simți furia umflîndu-se în piept, tîmplele îi zvîcneau, auzise vocea lui Yayah venind parcă de departe. Nu voia să-l lase pe nemernicul ăsta s-o intimideze. De ce nu-l atinsese pe colegul ei? De ce pe ea? Făcuse asta și cu alte femei care coborîseră scările alea cu puțin timp mai devreme? Ce le făcuse vulnerabile? Nu rosti nimic, rămase cu privirea pironită asupra băiatului care continua să se scălămbăie în vreme ce-l simțea pe Yayah tot mai agitat. Era aproape convinsă c-o va lăsa acolo, să facă ce-o taie capul, și va urca în tren, dar un minut mai tîrziu, după ce ușile vagoanelor se închiseră și roțile se repuseră în mișcare, el încă era acolo.
— Ăsta era trenul pe care trebuia să-l luăm, îl auzi zicînd. Următorul vine în șapte minute.
Șapte minute erau de-ajuns, se gîndi ea.
Îndrăznește să mă mai atingi și o să vezi ce o să se întîmple, ar fi vrut să-i spună. Voia să-i vadă reacția, să le audă rîsetele batjocoritoare cînd avea să-l sfideze pe liderul grupului. Nu știa de ce, dar simțea că băiatul din fața ei făcea asta pentru a-și dovedi superioritatea față de ceilalți. Voia atît de mult să-l lovească, de la înălțimea la care erau amîndoi ea era în avantaj, se afla pe prima treaptă de jos, părea cu un cap mai înaltă decît el, iar un pumn trimis din poziția aia l-ar fi făcut să-și piardă echilibrul, dacă nu chiar să se prăbușească din picioare. În același timp era conștientă de prezența celorlalți patru din spate, al șaselea individ părînd cumva că nu vrea să se implice decît cu privitul. Probabil era nou, n-avea tupeul caracteristic celorlalți membri. Își reglă respirația, descleștîndu-și pumnul, își drese vocea și se adresă tuturor pe un ton neutru.
— Have a good night, guys. Socotind după rîsetele lor, nu avea să fie altfel.
Văzu ușurarea pe chipul lui Yayah în vreme ce se îndepărtau de grup, aștepta s-o muștruluiască că pierduseră trenul, dar băiatul îi ocoli privirea. Urcaseră în următorul și el se așezase în scaunul din fața ei, își scoase telefonul din interiorul gecii și începu să butoneze. Merseră două stații fără să-și adreseze vreun cuvînt, iar drumul i se păruse mai lung ca de obicei. La despărțire îi urase noapte bună și pe curînd, iar el răspunse pe un ton rece, indiferent. Drumul pînă acasă dura între zece și cincisprezece minute, în funcție de cît de mult reușea să grăbească pasul. Înainte să iasă din stație își scoase din geanta sport legătura de chei, iar pe același inel cu brelocul cumpărat acum cîteva săptămîni din Veneția avea agățat spray-ul cu piper, o achiziție la prețul de £9,95, de pe Amazon, cu care se simțea mai sigură pe ea. Îl strînse în palmă și o luă spre ieșire. În fiecare noapte spera că n-o să fie nevoie să-l folosească. Poate de aia mergea cu el la vedere, expus pericolului, ca o măsură de protecție de la care nu voia să se abată. Cu toate astea, în seara asta continua să se uite peste umăr, iuțind pasul, cu respirația agitată, tresărind la orice sunet care ar putea lua formă umană.
Frica rămîne cel mai sincer sentiment, gîndi.
Romina Hamzeu (n. 1995) a absolvit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Litere, specializarea Jurnalism și Științe ale Comunicării la Iași. A urmat apoi un master la București, în Sociologie, cu o disertație pe „Legalizarea consumului de canabis în România”, iar din vara lui 2019 s-a mutat în Londra, unde lucrează și urmează un curs în Resurse Umane la University of West London.
A publicat poeme pe O mie de semne, Revista de Povestiri, Planeta Babel, a participat cu lecturi în cadrul atelierelor Junimea XXI organizate de MNLR Iași, iar în Dilema Veche i-au apărut două texte.
În timpul liber bea de două ori mai multă cafea, călătorește și citește poezie pe care o promovează apoi prin „Poezia de duminică” – un proiect personal înființat în vremea pandemiei.
