#prozadeGOLAN|„Stop”: proză scurtă inedită de Mirel Țariuc

Mihai privea cu dezgust stelele reci care de care mai nepăsătoare, întrecându-se parcă una pe cealaltă în a-l ignora, așa cum făcuseră dintotdeauna, știind că el nu avea să aibă, vreodată, loc între ele. Și asta nu pentru că bolta ar fi fost un loc rezervat celor cu merite deosebite, ci pentru simplul fapt că el era cald, era adeseori fierbinte, cum era acum, când încălzea pământul de sub el, traversele, șina. Fusese o vreme (o tempora! șopti el cu mândria celui ce mai știa maxime latinești în lumea asta complet ignorantă), fusese o vreme când halise mizeria ce ne-o oferă clica asta infectă care ne stăpânește, cum că stelele ar fi de fapt sori, că de fapt ele ard la temperaturi foarte înalte, bla-bla bla. Crezuse și el pentru că toți cei din jurul său credeau: Mama, învățătoarea aia tâmpită din școala primară, profesorul de istorie, fratele său Grig, Codruț, Mihaela, Lorena, Tati… Să nu exagerăm însă. Nu putem să spunem că Tati credea că stelele sunt sori care ard, din moment ce interesul său pentru așa ceva era nul, ar fi fost negativ dacă este posibil. Mi se fâlfâie părea expresia sa preferată, deși decența îl oprea de la rostire, am și așa o grămadă de căcaturi pe cap. Inducea, astfel, o realitate proprie, interzisă celorlalți, în care se amestecau măruntele probleme cu serviciul sau cu partidul și chestiunile de impact global, cum erau Mama sau copiii lor comuni. Așa că stelele, calde sau reci, mici sau mari, sori sau găuri negre lipseau complet din câmpul său obișnuit de viață interioară. Iar detașarea sa permanentă de componente ale realității fiecăruia îl făcea să fie rece ca o stea, chiar dacă Mihai crezuse, multă vreme, că Tati este singurul care-l iubește cu adevărat, în stilul său ciudat, dar cu adevărat. 

Stelele nu aveau să-i dea vreun semn, așa cum spera, ceva timp în urmă, Lorena, fătuca cu păr șaten și ochi migdalați care era îndrăgostită nebunește de el și pe care el o iubea, la rândul său, mai ales că toți colegii mai răsăriți se întreceau să îi intre în voie. Chestia asta îl enerva destul de puțin, dar ea îl acuza plină de dulceața celor cincisprezece ani că el se complace numai, că de fapt nu prea este interesat de fete și nici fetele de el, probabil că nimeni pe lume n-ar putea să-l iubească așa cum îl iubește numai ea, așa cum numai ea știe și poate să iubească. Ca urmare, Mihai i-a demonstrat impecabil dragostea sa arzătoare la bal, când o sărutase pe Adina, după care spusese public, tuturor celor de față: Dar numai pe Lorena o iubesc cu adevărat. La câțiva pași de el, un fel de fum roșu se ivi și se risipi în ochii ei migdalați, după care îl luase pe Ionescu de mână și plecaseră către ieșire. De ce pleci? Ți-am demonstrat doar că te iubesc. Scârba nici măcar nu se întoarse din drum. Era și ea un pui de curvă, care trecea de la unul la altul, exact ca Adina. Deși, parcă săruta mai bine. Sau poate că numai i se părea.

Împrejurarea că cei prezenți îl priviseră cam fără pic de simpatie, mai ales la a doua sa intervenție, îl silea să remedieze situația. Le povesti celor dispuși să-l asculte cum că Lorena era cam prostuță, ușor târfuliță (săruta cu limba și îl tot atingea, ca din greșeală, în locul sensibil), dar mai ales era foarte egoistă și invidioasă. Iar cei dispuși să asculte erau, așa cum știți și voi, și mai dispuși să disemineze informațiile, îmbogățindu-le cu creații personale, fiecare după gustul și imaginația sa. Dar lui nici că-i păsa, doar se convinsese că ea nu-l iubea mai de loc, în niciun caz așa cum voia el să-l iubească, așa cum o iubea el. El, Mihai, care se sărutase cu amărâta aia nimfomană tocmai pentru a-i demonstra că o iubește cu adevărat și nu mânat de lipsa de abilități sentimentale de care era acuzat. Dacă nu pricepuse nici măcar atât, e limpede că era destul de proastă și, din nenorocire, nu-l iubea. Iar dacă auzise unele chestii de pe la numeroșii purtători de vorbe din mediul comun, treaba ei și pagubă-n ciuperci, dacă înghite toate fabulațiile timizilor curtezani. I-a povestit lui Grig tărășenia, iar ăsta îl privise superior, ca orice frate mai mare,  schițase un zâmbet ironic și îl trimisese la plimbare. Ești prea mic să înțelegi femeile. Ai răbdare. Bineînțeles că s-a supărat. Poate chiar definitiv. Evident că lui Grig nu-i păsa de fratele său mai mic, așa cum nu le păsa copacilor, băncilor din parc, stelelor sau majorității oamenilor din jur, probabil tuturor oamenilor din jur. Îl iubea pe Grig, îl adora aproape și ar fi făcut orice ca să îl bucure în vreun fel, dar se pare că sentimentul nu era reciproc. Dar știa asta de mult, dintotdeauna.

Pentru că unu: farmacista era prietenă cu mama lui Mihai, doi: acesta era un copil de încredere (așa s-a exprimat profesorul) și trei, dar total irelevant, băiatul provoca de obicei haos în timpul orei, titularul disciplinei istorie, domnul Gorun, un oarecare politruc cu pretenții de șmecher, l-a trimis pe băiat să îi cumpere (fără rețetă) un flacon de diazepam pentru mama sa, chipurile, care nu putea să doarmă. Zis și făcut. Era o toamnă târzie, numai bună să îți tai venele, cum ar spune cineva mai deștept. Un aer limpede pe un sol murdar, cu arbori desfrunziți și cu chioșcul de gogoși încuiat cu un lacăt enorm, ruginit, deprimant. Farmacista i-a dat flaconul și, pe drumul de întoarcere, soartă, i-a apărut Lorena cu încă vreo trei fetișcane vesele nevoie mare. Încă foarte supărat pe ea, Mihai îi flutură medicamentul pe sub nas, iar la privirea ei mirată îi dădu răspunsul potrivit: mă sinucid, fiindcă nu mă iubești! Cele trei gâsculițe rămaseră statui, dar Lorena râse fals ca banii de la Monopoly. N-ai face tu asta pentru mine. Ești prea laș. Văzând că ea râde, amărâtele începură și ele să chicotească, iar aia din mijloc, căreia el îi uitase de mult numele, întinse și arătătorul spre el, să nu fie vreun dubiu cu privire la motivul circului. Nu s-a mai întors la ora de istorie și i-a trimis vorbă lui Codruț să se întâlnească la ceasul din centru. Era cel mai bun prieten al său, singurul care îl iubea cu adevărat. Dar și el a izbucnit violent când a aflat tărășenia. Termină cu prostiile. Du-i-le lui Ciubăr-Vodă și bagă-ți mințile în cap. Dar se pare că vorbea cu turcii, așa că au plecat împreună pe marele bulevard, au coborât pe râpa ce ducea la râu, s-au așezat comod pe o băncuță mai ferită, iar Mihai a înghițit, fără apă dar cu noduri, întreg conținutul flaconului.

Ești cel mai bun prieten al meu. Te rog din suflet, stai cu mine. Măcar până adorm. Codruț îl privi îngrijorat. Bine, stau. Dar întâi trebuie să-i duc cheia maică-mii, că nu are cu ce să intre în casă. Nu-ți fie frică, mă întorc. Plecă grăbit către Primărie, unde lucra mama lui, iar când fu sigur că a ieșit din raza vizuală a prietenului, o luă la fugă, căutându-i pe părinții lui Mihai. Care Mihai privea tâmp în jur, încercând să privească cu nesaț, pentru ultima oară, un loc ce ar fi trebuit să-i trezească miliarde de amintiri, dar care era străin ca un peisaj marțian sau lunar, cu copaci lipsiți de frunze și cu cer privat de orice fel de profunzime. Încercă să închidă ochii cu speranța somnului izbăvitor dar întunericul relativ dintr-însul se dădu de trei ori de-a rostogolul și se transformă într-o chestie pe care nu ar fi recunoscut-o indiferent de preț: pofta de a-și vedea prietenii, de a se giugiuli cu Lorena, de a face șotii în orele de chimie, de a-i minți strașnic pe părinți și de a-și înfrunta fratele cel mare și încrezut. Cu alte cuvinte pofta… dar mai bine mă feresc de cuvinte ce l-ar putea supăra pe adolescentul ușor derutat. Cel mai bine ar fi fost să se ridice de pe bancă și să se ducă acasă sau direct la spital, dar putea oare să se mai ridice? Da, putea să se ridice fără prea mare greutate. Putea și să meargă, dar era ceva ce îi oprea orice acțiune pe care i-o propunea mintea. Era onoarea… Cum să se dea el bătut, să râdă toată lumea de el, nu e în stare nici să se omoare. Poate că va veni Codruț, iar el se va lăsa convins. Dar dacă s-a speriat? Așa că, în picioare, privind fără să vadă nimic în afara prezumtivei excluderi din societate din motive de lașitate, căscând din ce în ce mai zgomotos și mai des, așa îl găsiră îngerii salvatori, adică Tati și cu Codruț. Tati îl privi îngrijorat (exact căcatul ăsta îmi mai lipsea – presupuse Mihai că își spune sieși tatăl său) și îi șopti aproape incredibil de cald: hai să mergem acasă; trecem puțin pe la spital și după aia mergem acasă să ne odihnim

O stea, sătulă parcă de propria singurătate o luă hai-hui pe boltă, printre celelalte. Desigur că surorile ei n-o băgară în seamă, saturate de dragostea de sine, reci, distante și proaste, mai proaste ca prietenele Lorenei. Se gândi că poate o fi steaua lui, dar zâmbi autoironic, amintindu-și că el nu are loc în lumea aia de gheață. La o adică, totuși, n-ar fi refuzat o asemenea cădere luminoasă, pentru că, în definitiv, era o stea rebelă, altfel decât celelalte, care voia să pună stop, așa cum voia și el și cum vrusese și ceva timp în urmă. De data asta își găsise un complice mai sigur, un Diesel jegos, din antichitate, mirosind a ulei ars și cu un chip impenetrabil. Steaua căzătoare, sau avion sau vehicul extraterestru sau numai o iluzie, dispăru de pe cer și din gândurile lui Mihai.  Își aminti crispat  de întâmplarea trecută. Nu cred să existe cineva pe lume să susțină că există ceva mai scârbos decât spălăturile stomacale, după cum nu e nimeni să vrea să își aducă aminte, indiferent de motiv o astfel de experiență. Dar iată că nu se întâmplă întotdeauna cum vrei. După cum nu spui întotdeauna ce știi, mai ales când povestea este mult superioară calitativ întâmplării. De pildă, el se prefăcuse că a înghițit pastilele și le scuipase pe ascuns, dorind să vadă cum vor reacționa cei din jurul său, mai ales cei pe care îi iubea cu adevărat. Tati se descurcase, în primă instanță, mama îl primise acasă cu diverse bunătățuri, cu ochii roșii de plâns, dispusă să îl răsfețe așa cum o făcea extrem de rar. Grig, în schimb, îl privise cu oarecare dispreț: Pentru o gagică, mă? Există și motive mai bune. De-aia îl și alesese ca prim ascultător al poveștii. Sifonar de meserie, a transmis-o din om în om, ca un fel de Homer modern, până l-au crezut toți: părinții, prietenii lui de bere, alte persoane care parazitează acest univers minunat și preferă întotdeauna o istorie comestibilă. Ce tare! au exclamat cei mai mulți dintre ei și au diseminat consistent informațiile, îmbunătățindu-le, fiecare, după propriile puteri, până când și Mihai începu să creadă varianta capcanei.

Dar Tati știa, pentru că fusese acolo și îl iubea, nu cu adevărat ci în felul lui, uneori mai intens, de cele mai multe ori complet pe dinafară. Adică știa, dar prefera să creadă ceea ce credeau toți ceilalți, pentru că era mai comod și nu voia să adauge noi probleme propriei existențe. La un moment dat, dăduse și el cu mucii în fasole și îi spusese mamei: nu crezi că ar fi bine să-l ducem la un psiholog? Revenindu-și la forma inițială, după ce înghițise lacomă spusele fiului cel mare, Mama răspunsese în stilul său rece de medic chirurg: mai bine i-ai trage o bătaie bună, este clar că acest copil nu a fost bătut atunci când trebuia. Oricum, ipostaza asta i se potrivea mult mai bine decât cea de femeie îndurerată, covârșită de posibila sa vină, mângâindu-l delicat pe frunte cu mâna ei mică și catifelată și șoptindu-i că e plină lumea de fete, că Lorena nu merită nici măcar să-i vorbești, darămite să o incluzi între visele tale. Cam asta era dragostea pentru el din parte familiei, adică aproape nimic. Aproape nimic în comparație cu iubirea lui față de ei toți și de fiecare în parte.

Cu Codruț ar fi trebuit să fie mai complicat, pentru că el îl văzuse înghițind pastilele din cutie, dar ăsta, după ce că se dovedise un trădător de profesie, era atât de amețit încât puteai să-l prostești oricând. Mai mult, aproape că se supărase (auzi tupeu) că i-ar fi provocat palpitații majore si i-a reproșat că i-a ascuns șmecheria. Ce mă, ai prins clonț? După ce că te-ai pișat pe tine de frică, te-ai dus fuga să mă pârăști bătrânului, că poate făcea vreun infarct. Delatorul dăduse imediat înapoi, spre bucuria reținută a eroului nostru, mândru nevoie mare de strategia sa, mai ales în condițiile în care habar nu avea că scârba aia de Lorena tocmai se cuplase cu Codruț. Era atât de ocupat de noua țintă a iubirii sale, Ileana, o făptură perfectă, cu ochi albaștri și picioare lungi, încât a aflat de mizeria asta abia când cei doi au început să se afișeze pretutindeni ținându-se de mână sau sărutându-se pătimaș. Cam același lucru făcea și el cu Ileana, dar ei se iubeau mult și adevărat, nu ca ăilalți care, să fim serioși, nici nu erau în stare să iubească. Și spunea asta el, care îi cunoștea bine și care fusese victima lipsei lor de sentiment.

Așa că hotărâse să pună stop unui univers atât de mizer, să nu mai aștepte să-l dezamăgească și blonda sa de colecție, și altul, și alta, și alții, ca să nu-i mai pomenim pe cei care-l mai dezamăgiseră deja de vreun miliard de ori. Poate că și el avea o parte din vină, poate era prea sensibil, poate că nu se ridica la nivelul așteptărilor celor din jur, dar asta nu era vina lui, ei aveau pretenții ridicole și complet deplasate, nu îl priveau ca pe o persoană unică, ci ca pe o caricatură a modelului uman ordinar. Nu mai era de suportat, așa că o luă voinicește pe linia ferată, sărind de pe o traversă pe alta și visând la o locomotivă curată, cu chip uman, care să-l ajute să scape. Dar iluzoria scăpare întârzia să apară, pretențiile lui scăzură până la rangul de drezină motorizată sau de Diesel jegos și nepăsător. Și tot nu venea. Se făcu noapte, se întunecă și el se întinse pe calea ferată de-a latul, astfel încât, dacă adoarme, evenimentul viitor să se desfășoare în condițiile cele mai sigure. Apoi începu să privească disprețuitor puzderia de stele, adunate mai multe ca oricând să asiste malițioase la un final fără niciun fel de importanță. Mai mult, observa că unele dintre ele încercau să-și ascundă, în mod lamentabil, râsul, ca și cum ar fi fost niște englezoaice spectatoare la un circ involuntar. Simți un miros greu de ulei ars și două gânduri diferite îi tulburară gândirea pe loc, făcând ferfeniță toată construcția intelectuală pe care o edificase atât de meticulos. Pe de-o parte, șocul olfactiv îl împinse spre ideea optimistă că mașinăria complice se apropie, chiar dacă este, probabil, vreo vechitură de dinainte de potop. Pe de alta, se gândi că este posibil ca așa să miroase moartea, ceea ce era absolut inacceptabil, ea trebuia să fie inodoră ca focul pur, focul sacru, focul care, la urma-urmei, era și el însuși. Căscă prelung și încercă să respire pe gură, spre a-și alunga dilema: oricum dar nu așa.

Destul de bizar, prima care a venit să-l vadă a fost învățătoarea, îmbrăcată în rochia aceea cu volănașe pe care aruncase el cu vopsea, reproșându-i lipsa de dragoste. Uite că pata imensă și verde ca pereții scorojiți ai toaletei scolii dispăruse la spălat. Bietul băiat. Știam că ai probleme, încă din clasa întâi. Bine că ai scăpat de ele! Mihai se gândi o clipă că e deja dincolo, fiindcă parcă își amintea că pe învățătoare o îngropaseră câțiva ani în urmă, după ce se înecase cu un os de pește. Dar nu, era încă dincoace, pentru că veni Grig, cu un aer preocupat nevoie mare, care îl mângâie pe frunte și îl întrebă în șoaptă: Crezi că durează mult tevatura asta? Sper să nu pierd meciul. Tati era negru de durere și lăcrima discret. Avea o față plină de brazde adânci, accentuate de o barbă rară, ușor căruntă. Semăna izbitor cu solul abia grăpat pe care se așternuse o brumă de primăvară: Asta da nenorocire. Sper să fii mai fericit de-aici încolo, să-ți găsești liniștea, să te bucuri de pace. Apoi mama, plângând cu sughițuri, printre care se văita duios: Copilul meu frumos și bun. Știu că ai vrut să mă simt mereu vinovată. Ai reușit, dar te iert cu dragoste, așa cum te-am iertat de fiecare dată. Apăru profesorul Gorun, privind peste umăr cu teamă, să nu-l recunoască cineva, chiar și așa îmbrăcat ca un clovn și vopsit ca un indian pe față, care-l asigură că nu-i poartă pică pentru chestia cu diazepamul și, în sfârșit, Codruț. Trădătorul de profesie avea pe el o armură de templier și îl împingea în piept cu un fel de lance boantă, de care atârna drapelul piraților din Caraibe: Hai, trezește-te. Nu mai face fițe că m-am săturat. Nu mă face să torn apă peste tine, prefăcutule. Era totuși ceva extrem de bizar, pentru că era el, Codruț, prietenul său din clasa întâi, dar avea altă voce, una de fumător înrăit, trecut de mult de prima tinerețe. Cred că s-ar putea spune că avea o voce hordorogită, evident nepotrivită vârstei, atitudinii și chiar caracterului prietenului său. Așa că, mort de curiozitate, Mihai deschise ochii și văzu Moartea.

Era o bătrânică mai dolofană decât ați putea crede, cu basma pe cap și o jachetă maronie prinsă în nasturi pe deasupra unui sac ce își închipuia, probabil, despre sine, că ar fi rochie. Avea în mână un baston greu, bărbătesc, cu care îl împungea vârtos: Fire-ați ai dracului de bețivi, că nu vă mai săturați. Vă beți mințile și după aia adormiți prin șanțuri și pe calea ferată, în loc să vă duceți la casele voastre și să faceți vreo treabă. Scoală, nemernic mic, du-te la râu și spală-te pe față și du-te pe urmă la mă-ta și la tac-tu să le povestești ce prostii ai mai făcut. Este clar că nu era Moartea. O dată pentru că toată lumea știe că doamna cu coasa este slabă și înaltă, nicidecum rotofeie. De două ori pentru că cineva venit de dincolo ar fi știut că nu-i place alcoolul de niciun fel, drept pentru care era foarte dificil să se turmenteze. În sfârșit, eroul nostru era convins, pe bună dreptate că persoana avea un limbaj mult prea colorat pentru o creatură atât de sobră. O rugă să îl ierte, se prezentă cu ambele nume, îi comunică faptul că nu bea niciodată și îi mărturisi că, probabil, i se făcuse rău de la ciupercile pe care le mâncase la prânz. Or fi fost d-alea nebune, admise baba, dar n-am mai auzit de mult de intoxicație care să te adoarmă așa liniștit cum o făceai tu. Dar cum te cheamă, Mamaie? Femeia îl privi cu oarecare suspiciune, pentru că nu mai auzise de o viață această întrebare. Pe nimeni nu interesa numele ei, vârsta ei, adresa ei, ea însăși. Anastasia, deși habar n-am la ce ți-ar folosi asta. Hai, băiete, du-te acasă, că pe tine te-o aștepta cineva. Bine că au furat ăia șina acum doi ani, că altfel te pomenești că te călca vreun tren. Mihai tresări, apoi începu să râdă, la început molcom, apoi din ce în ce mai tare, aproape isteric. Doamnă Anastasia, aveți ceva bani? Bătrâna luă foc. Nu ți-e rușine? Asta faci? Cerșești? Doamne, ce proastă sunt. Începuse să îmi placă de tine. El îi explică atunci că a înțeles greșit, chiar invers, el vrea să îi dea niște bani, să îi fie mai ușor de pe o zi pe alta. Îi îndesă în buzunarul jachetei banii, nu mulți – nu puțini pe care îi avea, în pofida unui refuz politicos al femeii. Sărut mâna, doamnă Anastasia! Mă duc la ai mei. Coborî terasamentul, îi făcu bezele noii sale cunoștințe și plecă, fără s-o audă murmurând: Bogdaproste! Dumnezeu să te aibă în pază. Să fii fericit, copile!

Intră pe ușă simțind oarece idee de praf de pușcă, nerăbdător să-și îndeplinească misiunea, chiar dacă nu era nici prima nici ultima dată când el venea spre dimineață acasă, fără a se obosi să anunțe pe cineva în prealabil. Spre deosebire, însă, de alte întâmplări similare când o ștergea rapid în camera sa și se prefăcea că doarme, acum le spuse celor doi membri ai familiei prezenți în sufragerie cu fețe acre și didactic încruntați, că trebuie neapărat să le povestească de-a fir a păr o aventură care i-a schimbat fundamental viața și comportamentul. Nu se miră că privirea lor era un fluviu murdar de neîncredere și oarecare suferință și le spuse cum, întorcându-se dintr-o plimbare de seară prin cartierul de lângă linia ferată nefolosită, văzuse o bătrânică prăvălindu-se de pe terasament, rostogolindu-se de câteva ori și rămânând nemișcată pe o potecă prăfuită. Evident, s-a repezit pentru eventualul ajutor, dar femeia era pe deplin conștientă. A aflat că o cheamă Anastasia și că se ducea acasă, pe una din ulițele străvechi de pământ pe care lui îi fusese interzis ani de zile să umble. Ridicându-se cu ajutorul băiatului și al unui baston gros, bărbătesc, și-a dat seama că glezna stângă se scrântise și că îi va fi aproape imposibil să își continue drumul. Atunci, el, ca un cavaler ce era, s-a oferit s-o ajute. Nu era un lucru ușor, pentru că Anastasia era destul de corpolentă dar, sprijinind-o de subsuoara dreaptă și ajutată de baston, a reușit să își îndeplinească misiunea. Au ajuns lângă o poartă de lemn vopsită într-un albastru celest, peste care se vedea o căsuță obișnuită, gri, scorojită, scundă ca toate casele celor mai puțin ajutorați. Atât poarta cât și ușa de la intrare erau descuiate, astfel că au intrat într-o odaie cam întunecată, cu mobilă veche, ușor înghesuită. Se miră sincer când văzu biblioteca doldora de cărți, o așeză într-un fotoliu confortabil dar străvechi, cu arcurile rupte, probabil, în fața unei măsuțe rotunde, cu trei picioare curbate. Hai să bem o cafeluță

Ar fi vrut să refuze politicos, dar rămăsese interzis când o văzuse ridicându-se sprinten din fotoliu și ieșind pe o ușă  mascată care ducea, cu siguranță, la bucătărie. Observă pereții de un alb dubios, plini de fotografii ponosite (sepia?) covoarele relativ groase dar ușor destrămate, cărțile vechi – străvechi, în germană, franceză și o limbă pe care nu o putea numi. Veni cu două cafele, iar ea îl rugă să mai aibă puțină răbdare, până vine Ioana, nepoata ei cea mai mică, să îi țină de urât, pentru că noaptea în singurătate îi stârnea frica teribilă că va plăti în curând toate păcatele celor ce i le destăinuiseră vreodată. Mihai se făcu că o crede, îi spuse totuși că ai lui nu știau că va întârzia și se vor îngrijora teribil, așadar trebuie să o părăsească cât de curând mai ales sau chiar dacă s-a întunecat deja. Dar i se făcu milă și mai rămase mult mai mult decât își propusese, pentru că băuseră cafeaua, venise Ana, Anastasia se pusese pe ghicit în cafea, el și nepoata discutând câte în lună și în soare. Află din zațul ceștii sale că îi va merge foarte bine, că va avea noroc de o familie frumoasă și numeroasă care îl va iubi nespus, că va inventa o mulțime de mașinării complicate și că singura condiție pentru ca astea să se îndeplinească este să înțeleagă că fiecare om este altfel, că arată altfel, crede altfel, se exprimă altfel, iubește altfel. Ana, pe de altă parte, era frumoasă și deșteaptă, avea un glas minunat și povestea plină de entuziasm numai lucruri care îl interesau în mod deosebit. Pereții erau de un alb strălucitor, măsuța era autentic florentină, pozele erau de fapt litografii ale unor maeștri. Și uite așa, din vorbă în vorbă, se făcuse dimineață și el pornise grăbit către casă, știind că, dacă există Ana, universul nu poate fi nici rece, nici crud, nici nepăsător și că viața, spre mirarea tuturor, poate fi trăită.


Mirel Țariuc este născut în luna decembrie 1957, la Câmpina, este de profesie inginer aeronave. Din 1976, bucureștean get beget, cu calitățile și defectele cunoscute. A publicat sporadic și speră că, după pensionare, se va putea dedica scrisului. Deocamdată lucrează la un volum de proză și unul de pamflete politice.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici