Are un bărbat bețiv, un motan bătrân și niscaiva boarfe. Boarfele sunt uzate moral. Motanul, pe nume Viorel, e veșnic îmbufnat și mofturos. Bărbatul a chelit de tânăr. În fiecare dimineață, după ce spală vasele, Limpezița își bea în bucătărie cafeaua făcută la ibric. De această dată luă ceașca în căușul palmelor și se așeză la fereastră. Privi o vreme oamenii mișunând pe trotuare și mașinile circulând pe carosabil. Nu se oprea nicio clipă, foșgăiala. Fără veste, Limpezița așeză ceașca pe pervaz, se duse în dormitor, îndesă boarfele în valiză, încuie ușa de la intrare și plecă. Se opri la cofetăria din colț, unde comandă o savarină. Nu-i plăcu așa cum îi plăcea altădată, dar o mâncă pe toată, până la ultima firimitură.
Ajunsă din nou în stradă, se întâlni cu Doamna Dîrjală.
– Bună ziua! salută Limpezița și-și lăsă valiza jos.
– Bună ziua! mormăi Doamna Dîrjală, fără să întoarcă privirea.
Limpezița ridică valiza și plecă mai departe. Intră să vadă un film care părea de dragoste. Atmosfera din cinematograf nu-i plăcu așa cum îi plăcea altădată. Nici filmul. Era prea nu-știu-cum. La ieșire dădu cu ochii de Neață și Fabiola.
– Bună ziua! salută Limpezița și-și lăsă valiza jos.
– Bună ziua! răspunseră cei doi, ocolind-o, Neață prin stânga, iar Fabiola prin dreapta.
Limpezița ridică valiza, se duse în stație și urcă în primul tramvai. Vagoanele zdrăngăneau și miroseau a urină și a câine plouat. Aruncă o privire scaunelor lucioase de jeg și rămase în picioare. Stațiile se succedau, străzile se perindau, oamenii urcau și coborau. Recunoscu strada pe care locuia o bună prietenă. Nu mai vorbiseră de ani buni.
Când îi deschise, numai Limpezița zâmbea. Cealaltă femeie vorbi mult, despre lucruri importante din viața ei. Unele erau adevărate, dar cele mai multe nu, iar Limpezița știa asta. Confirma din cap și tăcea. Mai spunea din când în când „Mă bucur” sau „Chiar așa?”. Se mira, vezi bine. Pe unele le înțelegea, pe altele nu, dar știa că pe cele pe care nu le înțelegea le înțelesese cândva. Limpeziței nu-i plăcu așa cum îi plăcea altădată. Își luă valiza și se îndreptă spre ușă.
– Pe curând! spuse Limpezița.
– Da-da! Pe curând, pe curând! răspunse femeia și închise repede ușa, să nu se iște curent.
Limpezița făcu un ocol până la simigeria unui libanez, cumpără trei covrigi cu susan și un crenvurșt în foitaj, apoi se așeză pe o bancă în parc. Mușca din crenvurșt și arunca firimituri de covrig păsărilor. Porumbeii păreau lipsiți de vlagă și se găinățau tot timpul. Vrăbiile se agitau fără încetare. Coțofenele cârâiau asurzitor. Nu-i plăcu așa cum îi plăcea altădată. Tocmai când termină crenvurștul se trezi cu James Joyce lângă ea. Purta ochelarii ăia rotunzi, ca ai lui Harold Lloyd, pălărie de fetru și papion. Își lăsase barbă.
– Ți-a plăcut crenvurștul? întrebă el mieros.
– Da! răspunse Limpezița ca să scurteze conversația.
– Atunci „Ulise” de ce nu ți-a plăcut, femeie? răcni Joyce. De ce? Zi-zi-zi! Proasto! replică Joyce, apoi se ridică și plecă furios, speriind porumbeii.
De vreme ce se terminaseră și covrigii, Limpezița își luă valiza și se întoarse acasă.
Scoase boarfele din valiză și le aranjă la locul lor, în șifonier. „Poate că nici n-a fost Joyce”, îi spuse ea motanului Viorel. De undeva se auzi râsul unei femei tinere, apoi cineva dădu muzica tare. Limpezița își puse șorțul și găti un ostropel de pui. Cu mult usturoi, cum îi plăcea lui. Îi deschise și motanului o conservă, tot de pui, apoi se așeză în fotoliu, cu un roman de-al lui Llosa în mână. O trezi soneria telefonului.
– Nu mă aștepta, pentru că nu mă mai întorc! îi spuse bărbatul.
– Deloc? întrebă Limpezița.
– Deloc! răspunse el.
– Bine! adăugă Limpezița și închise telefonul.
Ostropelul se răcise de mult. Puse cratița în frigider și se duse la culcare.
Dimineață, când intră în bucătărie, motanul zăcea întins lângă calorifer. Murise peste noapte. Părea la fel de îmbufnat ca atunci când trăia. Limpezița încercă mai întâi să-l facă sul, dar nu izbuti, așa că îl împături cu grijă, îl puse într-o sacoșă de la Carrefour și plecă în parc. Porumbeii, vrăbiile și coțofenele erau tot acolo. Le arunca altcineva firimituri. Ba apăruseră și doi pițigoi. Limpezița îngropă motanul destul de adânc, într-un loc mai retras, iar deasupra plantă un arțar canadian luat la reducere de la un magazin de grădinărit. Se gândi că peste ani se va odihni la umbra copacului, recitind sud-americani. Sau poate îi va mai da o șansă lui „Ulise”. Limpezița știa că zilele vor continua să se scurgă neabătute, una după alta, chiar dacă ei nu-i mai plăceau așa cum îi plăcuseră altădată.
Dănuț Ivănescu s-a născut în 1964 în Ploiești, unde trăiește și acum. Consideră că a debutat în 1992 în Jurnalul SF, de care s-a simțit profund legat până la dispariția acestuia. I-au apărut texte în publicații precum Astra, Lumi Virtuale, Steaua și în diverse antologii, printre care Motocentauri pe Acoperișul Lumii (Karmat Press, 1995), Antologia science-fiction Nemira 94, Antologia science-fiction Nemira 96, Iubiri subversive – Cele mai bune povestiri 1997 (Allfa, 1998), România S.F. 2001 (ProLogos, 2001), New Weird (Millennium Press, 2008), Millennium fantasy & science fiction (Millennium Press, 2009). În 2021 publică primul volum personal, Palimpsestul de la Colina cu Apendice (Vasiliana ‘98). Între 1995 și 2007 a îngrijit, editat și/sau semnat mai multe volume dedicate fenomenului rock/metal, iar în perioada 2000-2009 a editat revista Heavy Metal Magazine. În prezent caută o editură pentru un al doilea volum propriu, Blandiana – cronica ascunsă, și lucrează la al treilea, în notă minimalistă, din care face parte textul de față.
