Citesc în fiecare zi. Uneori, citesc trei sau patru cărți. Alteori, vei râde, citesc aceeași carte de două sau trei ori. Pe unele am ajuns să le repovestesc cu ușurință, iar personaje precum Ema și Eric, Bobiță și Buburuză, Fulger McQueen, Mog, Jup și alte animale simpatice au ajuns să-mi fie prieteni de nădejde atunci când am nevoie de un exemplu pe marginea căruia să „croșetez” împreună cu fiul meu.
„Normal că-i place să citească”, mi-au spus unii sau alții, „doar te vede citind”. Și atunci zâmbesc, dar cu un zâmbet strâmb. Cititoarea din mine cască și plânge. Cască pentru că se gândește la ce oră a închis cartea din care a apucat citească un capitol sau poate doar câteva pagini, oră la care alții mai au puțin și se trezesc pentru a-și începe ziua. Și plânge pentru că mai are mult până ce va fi lăsată de cel mic să citească în prezența lui.
Mi-am imaginat, în naivitatea mea, că maternitatea va veni cu timp pentru micile mele plăceri. Visam că voi citi toate cărțile din bibliotecă, toate cărțile care se vor lipi de mine în librării, toate cele pe care le adaug cu mare entuziasm în coș pentru că, nu-i așa, cum poți rezista lui „trebuie să citești cartea asta” rostită de prietenul care nu a dat vreodată greș cu vreo recomandare. Am petrecut sarcina cu prea puține cărți citite. Aveam timp, aveam ce citi, dar nu aveam chef. Eu, cititoare în serie, ajunsesem să trag de câte o carte până mi se lungeau urechile. Nu o lăsam, dar nici nu o terminam. Mi-a trebuit mult până să accept că e momentul să zic stop. Stop citit în serie, stop scris, stop blog, stop orice îmi dădea o senzație de vinovăție care mă sufoca. Și s-a făcut liniște. Nu mai știu exact când, dar la un moment dat am realizat că cititul nu dispăruse din viața mea, ci doar își schimbase traiectoria. Genurile thriller, romance, dramă, horror, chicklit, pe care anterior le devoram, au fost înlocuite de parenting, psihologie, psihoterapie, dezvoltare personală. Din dorința de a nu fi luată prin surprindere de tainele mămiciei, am făcut ce știu eu mai bine, am citit. Citesc. Citesc mai puțin, pentru mine, dar sunt lecturile de care am nevoie acum.
Prima carte pe care i-am citit-o lui Chris când avea câteva luni a fost Micul Prinț. Pe atunci încă mai credeam că nu e nevoie decât să-i citesc și el se va îndrăgosti de vocea mea și va asculta cu ochii măriți de uimire poveste după poveste. Ei bine, nu a fost chiar așa. Odată ce s-a prins cum e cu motricitatea, cărțile pe care i le fluturam eu pe sub nas cu dorința de a-l atrage în lumea minunată a poveștilor sfârșeau a fi prinse, molfăite, strânse de mânuțele lui pufoase. Primele pagini rupte m-au durut, sunetul acela de hârtie ruptă a fost precum scârțâitul cretei pe tablă. Am căutat apoi cărți potrivite vârstei, cele senzoriale sau cu pagini cartonate. Și, din lectură în lectură, am aflat că trebuie să o las mai moale. Fiecare copil are ritmul lui. Degeaba îi citești tu pe repede-înainte povești minunat ilustrate, dacă el nu vrea decât să se joace cu un colț de pagină sau cu semnul de carte. Cu cât insiști să-i citești bebelușului pentru că „așa trebuie”, cu atât crește frustrarea. Nu faci decât să te îngropi în dezamăgire, în „ce fac eu greșit?”, „oare copilul meu nu va citi niciodată?”, pentru că, da, mamele au tendința de a se învinovăți pentru orice rahat (la propriu și la figurat). Sub presiunea propriilor așteptări, dar și a hormonilor, nimic din ce faci nu pare a fi suficient.
Astăzi, Chris are răbdare să-i citesc pagini întregi. Uneori, înainte de somn, sunt nevoită să-i pun limită la numărul cărților citite pentru că Moș Ene vine la mine și nu la el. Dar totul a pornit de la zilele acelea în care feream cărțile de degețelele lui, când era atent să-i citesc o pagină sau doar titlul. În librării l-am dus după ce începuse să meargă, dar îl țineam priponit în căruț pentru a nu fi nevoită să aranjez cărțile la raft mai mult decât o făceam deja (am o plăcere deosebită de a aranja câte o carte căzută, de a întoarce o carte să fie mai vizibilă – pitici de cititor), apoi, într-o zi oarecare, s-a produs minunea. Am intrat cu el într-o librărie fără căruț și fără a sta stresată că ne dau librarii afară. A fost o jumătate de oră incredibilă, eu eram la rafturile de oameni mari, el la rafturile de oameni mici, fiecare prins în lumile lui, eu cu un ochi pe el, el venea la mine cu o întrebare: „mami, asa (asta)?”, eu: „e un calendar cu mașini, e foarte interesant”. Și au urmat așa cărți, alte calendare, puzzle-uri cu mașini și utilaje, pisici și multe pisici, până s-a plictisit și a considerat că se poate cățăra pe un raft. Când a strigat „mami, uite”, l-am privit și nu am apucat să zic decât „Chris”, apoi l-am luat pe sus înainte de a trage după el toate cărțile de pe raft. Era pe burtă, ca un soldățel în tranșee. Doamnele de la casă, prea drăguțe, zic eu, se amuzau copios. Am plecat de acolo cu o găleată de cretă colorată, doar pe aceea a vrut-o, un penar și o carte cu povești de noapte bună. A fost o zi de neuitat. Acum, în librărie, avem conversații în toată regula. Îmi arată cărți pe care le are, răsfoiește cu mare interes câte o carte sau zice „hai, mami” și se mută la jucării.
Acum nu vă imaginați că al meu copil își alege cărțile ca un om mare, are abia doi ani și puțin peste jumătate. Am avut grijă să-i cumpăr cărți diverse, cărți care mi se păreau de interes pentru el. Multe dintre ele sunt recomandări ale altor mame, cărți testate de pitici și care au avut succes. Nu alege el cărțile de pe raft de librărie (încă), dar cu siguranță le alege pe cele pe care vrea să i le citesc. Mi s-a părut drăguț, asta până am citit Bobiță și Buburuză seară de seară, mai bine de o săptămână. Cam în perioada aceea am decis că trebuie să variez meniul. Am făcut noi achiziții, am eliberat un raft pe care am pus toate cărțile lui și, cumva, atunci s-a produs minunea. Chris a-nceput să-și aleagă singur cărțile pe care le citim și foarte rar are nevoie de ajutor în privința asta. Bine, nu e doar un raft, mai sunt și alte teancuri (pe noptieră, pe birou, în sufragerie), dar ideea e că își cunoaște cărțile, el face alegerile, și cărțile mele sunt lăsate în pace. Nu de alta, dar a fost o perioadă în care trăgea toate cărțile de pe rafturile la care ajungea. Și mă durea. A rupt și câteva coperte, am lipit multe pagini. Raftul lui cred că a fost, pentru noi, soluția salvatoare.
Rafturile mele sunt pline de cărți care așteaptă cuminți să le vină rândul. Unora pare că nu le va mai veni rândul niciodată pentru că tot apar altele și altele noi. Ce e diferit acum e faptul că nu mai simt vinovăție. În primele luni cu bebe acasă, când aveam senzația că micul ghem de fericire nu se va opri niciodată din plâns, când nu știam ce să-i mai fac pentru a-l alina și plângeam de plânsul lui, mi-a picat în mâini o carte care mi-a schimbat cu totul felul de a privi lucrurile și, mai ales, bebelușul. Aletha Solter cu a ei Bebelușul meu înțelege tot nu numai că mi-a dat încredere în mine, dar m-a ajutat să înțeleg de ce e important să ținem copiii în brațe, să-i ascultăm și să ne ascultăm instinctul în ceea ce-i privește și nu voci care ne urmăresc din umbră, acele „ai grijă că se-nvață, îl răsfeți, trebuie iubiți doar în somn” și alte aberații. Am aflat, cam în perioada colicilor, că bebelușii au nevoie să se elibereze din tensiune prin plâns, iar dacă nu sunt lăsați, dacă atenția le este distrasă, plânsul va reveni. Un văl mi s-a luat de pe ochi în noaptea în care am citit acele rânduri. Un cor de îngeri mi-au cântat în noapte: Aaaaaaaaaa! Iar eu am zis mulțumesc.
Am continuat să citesc despre creșterea copiilor, acel parenting pe care mulți îl iau în râs. „Pffaaa, parenting, pe vremea mea…”, am auzit de multe ori. Am renunțat să intru în discuții cu urechi care nu vor să audă. Am citit, citesc, încă am multe de învățat. Maternitatea mi-a schimbat perspectivele, văd cu alți ochi lumea din jur și mă privesc altfel pe mine. Parentingul nu este despre cum se cresc copiii, ci despre cum putem fi cea mai bună variantă a noastră pentru a le oferi copiilor ce au nevoie. Tot ce am citit despre parenting m-a ajutat să mă cunosc mai bine, să descopăr lucruri despre mine de care nu aveam habar. Educația copiilor nu este despre a avea copii cuminți, liniștiți, care nu-ți ies din cuvânt, e cu mult mai mult de atât. E despre iubire, validare, blândețe, limite, respect, și mai multă iubire, răbdare. Copilul nu va face ce spui tu, copilul va face ce vede la tine.
Întorcându-mă la cărți, copilul nu va citi pentru că îi spui tu să pună mâna pe o carte, ci va citi pentru că te va vedea pe tine că pui mâna pe o carte. Fie că-i citești lui, fie că alegi să citești pentru tine (dacă ești lăsat, desigur), faptul că te vede cu o carte în mână cântărește mult. Poate nu se vede azi, nu se va vedea nici mâine sau peste o lună, dar va veni ziua aia când vei vrea să strigi de bucurie că, în sfârșit, a venit cu cartea în mână și a zis „mami, citim”. Am avut multe momente din astea, dar nu am uitat nicio clipă că nimic nu s-a întâmplat peste noapte. Nu știu cum va fi drumul de cititor al lui Chris, pot doar să sper că-mi va călca pe urme. Ceea ce se vede astăzi este rezultatul pașilor mici pe care îi fac din ziua în care s-a născut.
De câteva zile citesc beletristică, am terminat de citit Inteligența emoțională a lui Goleman și am nevoie de o pauză. Paranteză: citesc Lasher de Anne Rice, al doilea volum din Cronicile Vrăjitoarelor, serie a cărei ecranizare a apărut de curând și pe care am lăsat-o prea mult în așteptare. Cu toate că lectura curge lin, în stilul minunat al autoarei, mintea mea fuge către titlurile serioase care-mi fac cu ochiul de pe raft. Altă paranteză: Inteligența emoțională este cartea pe care, dacă aș putea, aș insera-o în fiecare cap de om. Este o carte care deschide și cei mai închiși ochi. Închid parantezele.
Ficțiune sau non-ficțiune, citesc pentru că am nevoie să știu mai mult, iar acum (de vreo trei ani) am nevoie să fiu pregătită pentru fiecare etapă pe care o bifez. Am citit astfel despre sarcină, naștere, primul an cu cel mic acasă, alăptare, diversificare, vaccinuri, siguranță, al doilea an, primii pași, primele cuvinte, activități, limite, emoții. Am citit despre copii, dar și despre noi, oamenii mari treziți peste noapte cu oameni mici în brațe și cuprinși de panică. Pare copleșitor când ești la început de drum, dar dacă iei totul așa cum vine, dacă reușești să nu mai proiectezi în viitor diverse situații, totul va fi bine. Nu ușor, doar bine. One day at a time este mantra mea încă din sarcină, chiar e un serial cu numele ăsta pe care l-am văzut în acele zile când număram săptămâni de sarcină și nu puteam citi nimic. A rămas cu mine.
În seara asta am recitit Mașini, povestea lui Fulger McQueen. L-am întrebat la final dacă vrea să mai citim o carte. A spus „nu”. L-am ținut în brațe până a adormit. I-am privit chipul senin ca o lună plină și gândul mi-a fugit la o noapte dintr-un martie trecut când îmi priveam burta deja rotundă căreia nu-i puteam vorbi. Bebelușul se mișca, auzea vocea mea, dar eu nu-i puteam vorbi sau citi. Nimic nu e așa cum ne imaginăm, ci așa cum trebuie să fie. Fii blândă cu tine, i-aș spune Andreei de atunci. Fii blândă cu tine, îi spun femeii pe care o văd în oglindă. Fii blândă cu tine, tu cea care citești aceste rânduri.
Îți las mai jos câteva surse pe care le recomand ori de câte ori am ocazia:
- Urania Cremene – Programul și webinariile All About Parenting
- Asociația SAMAS – cursuri prenatale și postnatale
- Gabriela Hranovschi – consultant pentru mame și specialist Montessori
Cărți:
- Heidi Murkoff – seria „La ce să te aștepți”
- Aletha Solter – Bebelușul meu înțelege tot
- Ioana Chicet-Macoveiciuc – O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă, Copilul tău. Părinții tăi. Tu. și toate cărțile pentru copii
- Colecția Educație cu blândețe, Editura Univers
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #7, ediția de primăvară 2023.
