„Natalia consuma atît cuvinte, cît şi bărbaţi pentru a-şi masca vulnerabilitatea.”
Mi-am luat cu mine, în drum spre Festivalul Internaţional de Poezie Ion Monoran, Prietena mea Natalia de Laura Lindstedt (Humanitas Fiction, trad.: Sigrid Crăsnean), o tînără scriitoare finlandeză, sperînd să fie un roman care să mă ţină treaz de la Braşov pînă la Timişoara şi n-am greşit deloc.
Narator e un psiholog care, la rugămintea insistentă a unei paciente, Natalia, îi povesteşte cazul, cu intenţia ca şi alţi oameni aflaţi în situaţia ei să afle că nu sînt singurii care suferă de aşa ceva şi să se poată vindeca. Natalia este o tînără nimfomană care se gîndeşte tot timpul şi în orice împrejurare la sex şi de aceea nu mai poate să progreseze, fiindcă nu are altceva în cap decît sex.
„Mă gîndesc la sex tot timpul. Aceasta este problema mea. Actul care urmează să se petreacă îşi face loc în mintea mea ca o tumoare, iar eu sînt pierdută. M-am gîndit la castrare chimică, antiandrogeni, am luat în considerare şi sinuciderea. Ştiu în teorie ce înseamnă o viaţă sexuală sănătoasă, ce înseamnă relaţiile umane sănătoase, dar sînt capabilă să urmez acele gînduri cam la fel de bine cum ştiu să cînt la pian. Da, exact, nu am ureche muzicală. Trăiesc totul, absolut totul, sub formă de imagini. Şi nu ştiu ce să fac cu iubiţii mei care sînt absenţi cînd sînt prezenţi şi prezenţi cînd sînt absenţi, de aceea am venit aici, eşti ultima mea opţiune. Ajută-mă!”
Natalia e exact persoana pe care psihologul la care a venit (nu aflăm de ce gen e psihologul) o poate lecui chiar prin metoda sa terapeutică în straturi, cu care şi-a susţinut teza de doctorat (vezi p. 14). Îşi lecuieşte pacienţii printr-un fel de scriere creativă (pp. 19-20), numită „exerciţii de deplasare a durerii”. I-a dat şi un teanc de cărţi pe care nu trebuie neapărat să le citească, dar care o pot inspira şi ajuta (pp. 21-22). Apoi au început programul de reabilitare. La prima şedinţă, Natalia şi-a scos primul text, inspirat dintr-o poezie, din sutien. Pentru a doua şedinţă scrie despre pornografie, apoi despre găuri şi tot aşa. Natalia nu seamănă cu ceilalţi pacienţi, i se adresează cu „dragă doc”, nu se aşează pe scaunul destinat clienţilor, ci în pat, şi controlează timpul şedinţelor cu un ceas pe care şi-l pune pe abdomen şi care tic-tac-ăie cam tare şi îi vorbeşte „cu vocea copilăriei mele”, adică foarte sincer.
Şedinţele sînt adevărate spectacole – şi datorită metodei originale a psihologului, dar în primul rînd datorită Nataliei, care de mică e cu totul deosebită – şi asta aflăm de la un „personaj” pe care nici măcar nu(prea aveţi cum să)-l bănuiţi, numit în carte vittu, despre care cititorul urmăreşte multe trimiteri culturale şi lingvistice, aşa cum se tot întîmplă în carte, ambele personaje principale avînd un nivel înalt de dezvoltare culturală. După lectură chiar am căutat tot felul de referinţe şi nu m-am descurajat nici cînd la unele, cum e tabloul „Bouchoreille”/Gureche de Elise Wateauville, nea Google mi-a răspuns aşa: „Aproximativ 0 rezultate”.
„Prietena mea Natalia” de Laura Lindstedt este un roman psihologic şi erotic captivant, incitant, spectaculos, care se citeşte cu cea mai mare plăcere. Aveţi grijă unde-l puneţi în bibliotecă după ce-l citiţi, să nu dea peste el golanii de pînă la 18 ani!
Laura Lindstedt, Prietena mea Natalia, Humanitas Fiction, 2021 (trad.: Sigrid Crăsnean)
