Vara 1945
Treptele trosnesc sub pașii lui Elli. Ursel e mereu cu una în fața ei. Ea e mai ușoară, tot ușoară a rămas, lui Elli nici măcar ultimele luni nu i-au atacat rezervele de grăsime, încât oamenii din așezare șușoteau deja, întrebându-se ce le-o fi dând Paul și Margaretha fetelor lor să mănânce, de una e slabă ca un țâr, de parcă ar fi trimis-o și pe ea pe front, în vreme ce cealaltă e înfloritoare, deși suntem pe punctul de a pierde un război. Oare e permis să arăți așa? Oamenii din Josefiau nu prea știau ce să creadă.
Când, de fapt, Elli a fost cea care a avut cele mai sumbre gânduri sub fața ei rozalie, ca o inimă, cea căreia nu-i venea să creadă ce se întâmpla în jurul ei, în vreme ce Ursel a fost cea care a privit situația cât se poate de senin. Câștigat, pierdut, bine că s-a terminat. Margarethei și lui Paul li se făcea pielea de găină când auzeau asemenea vorbe. Au rugat-o pe Ursel să nu mai spună asemenea lucruri decât acasă, dar Ursel e oricum o realistă, bineînțeles că doar acasă, drept cine mă luați? Ursel devenise alt om de la incidentul din bucătărie și de când Peter nu se mai întorsese de pe front. Deși, de fapt, nu alt om, ci mai degrabă se produsese o evoluție a omului care fusese întotdeauna. Austeritate, duritate, corectitudine, ceea ce se întâmplase de fapt era că Peter aruncase pentru scurt timp un con de lumină asupra ei, pentru a arăta ce ar fi fost posibil să devină. Și acum Ursel are voie s-o facă pe văduva tristă de război, căreia oamenii îi aruncă pe stradă priviri înțelegătoare, una de-a noastră, ia uite ce mai suferă Ursel Kirschhofer, iar Elli e singură cu gândurile ei, sub fața rozalie, ca o inimă, de pe urma căreia se alegea acum câțiva ani cu acadele și vorbe drăgăstoase de la străini.
Nu mă ajungi, zice Ursel și face doar o mică greșeală, privește înapoi, iar Elli a și înhățat-o de genunchi, o trage puțin înapoi și lui Ursel îi alunecă picioarele peste marginea treptei, te-ai tâmpit.
Elli îi aude bufnitura, privește înainte, își spune că ceea ce gândesc oamenii la vederea ei nici nu e chiar așa de greșit. Grijile pe care și le face Elli în mintea ei nu sunt grijile pe care și le povestesc vecinele la gard. Rușii și violurile, sigur, a fost o vreme când Elli se trezea în miez de noapte speriată, când era cu totul și cu totul absorbită de gândurile astea, ce s-ar putea întâmpla în cel mai rău caz, dar pe urmă s-au mai auzit și altele și oamenii au început să-și vadă de-ale lor. Altele îi umblă lui Elli prin minte. Acum are șaptesprezece ani și e frumoasă și în oraș n-a mai văzut de mult un bărbat care să nu fie boșorog, rănit sau un puști. Ea e tânără și nu știe ce va urma, fiindcă tot ce a fost, Hitler și toate ideile, sentimentul acela cald de comuniune, s-a evaporat și Elli a trebuit să facă un efort să admită că viața începe abia acum, în vreme ce visul cel mai măreț s-a sfârșit deja.
Cu suflarea lui Ursel în ceafă, urcă ultimele trepte până-n pod. N-ai mai avut voie să visezi. Până astăzi. Până astăzi, când, acum câteva minute, s-a spus la radio că vin americanii, o ariergardă urmează să sosească la Salzburg și acum tot visul bate rațiunea. Fiindcă să vezi ceva de la lucarna din pod e puțin probabil, mama are desigur dreptate, în afară de asta, ce vreți să vedeți, credeți că americanii or să treacă pe la noi pe stradă? Și totuși Elli și Ursel au schimbat o privire cu gura încă plină de la micul-dejun și amândouă au avut același gând. Bineînțeles că trebuie să vezi prima, să te zgâiești prima prin lucarnă și nu mai poți ține seama de o soră cu genunchii zdreliți sau de o mamă care ar avea nevoie de ajutor să taie tufișurile și care bombăne, ce ți-e și cu fetele nesăbuite din ziua de astăzi.
La ultima treaptă se împiedică și ea, se agață cu papucul de o ieșitură a scării de lemn, dar nu cade rău și se sprijină în mâini. Toată gimnastica a meritat, sigur n-a fost totul chiar așa de rău în ultimii ani. O aude pe Ursel strigând după ea, cine te crezi, o aude sărind peste treptele trosnitoare, ca un țap, da-dam-da-dam-da-dam-da-dam, dar nu se răsucește, se proptește în podea, vrea să se ridice, simte ceva în palmă, o durere ascuțită, răsucește mâna și scoate un urlet când vede ce așchie enormă i-a intrat în podul palmei.
Ce-ai pățit iar, ce ai? o aude pe Ursel, în vreme ce ea ridică mâna și încearcă cu vârfurile degetelor să-și scoată așchia.
Ține mâna mai sus în lumină, așchia e mare, dar nu i se vede capătul. Întinde pielea, o strânge iar, o simte în spate pe Ursel, hai, mișcă-te, dar bineînțeles că nu se mișcă, nu înainte să-și fi scos așchia. Răsucește mâna către lucarnă, în soare, se împinge cu toată forța în Ursel, care vrea să se strecoare pe ușa îngustă.
Stai că am scos-o, stai puțin.
Trage de pielea zdrelită de lângă așchie, care e albă și stă ridicată în palmă ca un fir de păr bătrân și zbârlit, își mușcă buzele, să se concentreze mai bine, dar ceva îi distrage atenția. Nu Ursel, care bodogănește în spatele ei și o scutură, nu, altceva. Ceva cu totul neobișnuit se află în încăperea aceasta, ceva ce n-ar trebui să fie aici. Lasă mâna jos, face un pas în față, privește pe lângă coșul de fum din mijlocul încăperii și Ursel interpretează asta drept permisiunea de a se strecura în sfârșit pe lângă ea. Ceva nu e în regulă cu încăperea asta. E ceva în aer. Nu, zău, e ceva în aer. Lângă fereastră, la vechiul banc de lucru, deasupra podelei. Pantofii în aer. Tata parcă și-ar lua zborul.
De țipat, țipă amândouă în același timp. Țipă îndelung. Țipă în timp ce se apropie de el, e ca și cum țipătul ar fi motorul intern care le face să înainteze, care le face să se miște cumva, care face posibil să pună un picior în fața celuilalt. Țipă și se țin cu mâinile de cap, cu brațele încordate ca niște triunghiuri în fața corpului. Țipă și merg spre el. Țipă și îndreaptă scaunul răsturnat, țipă și împing scaunul spre el, dar picioarele lui, zău că tata zboară, zvâcnește, picioarele lui se lovesc de scaun, se lovesc întruna. Țipă și în țipătul lor se strecoară ceva ca un gând limpede, te rog, ține-l tu de jos, mă cocoț eu, și Elli se cocoață pe scaun, Ursel îl ține de jos, ține strâns picioarele ce zvâcnesc și Elli se agață sus de tata, se agață de spatele lui, își pune mâinile peste burta lui, îl trage în sus, de parcă ea ar fi cea care se îneacă și el, tata, ar putea s-o salveze.
* * *
Casa se manifestă. Din toate capetele și colțurile. Cu orice ocazie se exprimă, așa și acum. Podeaua de lemn de sub picioarele de metal ale scaunului pe care stă Elli scoate niște croncăneli și brațele ei sunt ude de la saliva tatei. Ca o spumă, o tot împroașcă ceva de sus și Elli nu știe dacă el chiar vorbește sau dacă ea își dorește ca pe gură să nu-i iasă doar spumă, ci și cuvinte.
Grinda de deasupra capului ei se face și ea remarcată, icnește sub greutatea tatei, de parcă pe ea ar sugruma-o vechiul cearșaf tăiat.
Iar scara, ultima din alianță, face și ea ce știe mai bine, trosnește sub pașii care urcă grăbiți.
Pentru numele Cerului, ce faceți aici? Mama stă în capul scării și strigă peste țipetele lor, strigă acuzator, de parcă ar fi un complot, de parcă Elli și Ursel ar fi uneltit, de parcă nu l-ar reține de la moarte pe tata, căruia i se bâțâie picioarele, de parcă ar interpreta un dans bizar, pe care l-au studiat împreună.
Ține-l mai de jos, Elli, de șolduri. Nu-l sufoca de tot. Ursel, unde e celălalt scaun?
Ursel, cu picioarele lui pe umeri, o privește cu mirare, o privește pe maică-sa de parcă un scaun ar fi ultimul lucru care le-ar trebui acum și spune, păi, stă Elli pe el.
Unde e celălalt, Dumnezeule? Ce-i cu voi, ați înnebunit cu toții?!
Mama gesticulează împrăștiat, dar în glasul ei nu e frică, doar furie. Elli se teme să nu alunece tata, să nu-i scape ei mâinile de pe cureaua de piele și se miră că mai are cureaua pe el. Dacă vrei să mergi la sigur, îți scoți cureaua, așa a auzit ea. Bine că tata n-a știut.
Mama, cu corpul ei greu, alb, a găsit taburetul pe care șade Paul când lucrează la lemnele lui. Că doar nu-i trece prin cap, suprafața taburetului e cât o farfurioară, taburetul n-o să reziste sub greutatea ei. Dar nu se lasă oprită, iute, agilă, se cațără pe bucățica de lemn, de parcă toată viața ei n-ar fi făcut altceva decât să-l dezlege pe bărbatu-su de pe o grindă. Nestingherită de picioarele care se bălăbănesc, stă lângă Elli și-l imploră, să nu-mi mori, Paul, auzi, să nu-mi mori, vai de tine, și scoate din buzunarul șorțului ei înflorat foarfeca mare de grădină, naiba știe cum încape în buzunarul acela strâmt, dar mare noroc acum, și taie prin cearșaf până se fac niște franjuri subțiri. Când îți zic eu, Elli, îngaimă și Elli vede cum i se încrețește fruntea, cum se adună acolo broboane de sudoare, ce se scurg apoi ca apa pe lângă tâmple. Când îți zic eu imediat, cobori puțin către soră-ta și-l prinzi, auzi, și tu, Paul, auzi, să nu-mi mori, că vin după tine în mormânt și te omor cu mâinile mele dacă-mi mori acum, mai adaugă mama și Elli îl aude pe tata cum fornăie.
Nu se prăvălește peste ele ca un înger căzut, ci le cade în brațe ca un măr putrezit. Se lovește de ele, de podea, ele se lovesc de el, toți se lovesc. Mama a și îngenuncheat lângă el, îi înalță capul în poală, Paul, Paul, auzi, încă nu mi te duci, încă nu mi te duci, încă nu mi te duci, șoptește necontenit și acum Elli poate să și vadă, nu doar să audă, sunetele care-i ies lui pe gură. Zău, e încă aici, molfăie un Margaretha care sună ca un Maia, screme un vreau din gâtul răgușit și pe fața lui nu-i nicio ușurare. Când tiradele materne de tandrețuri și invective fac loc unei rugăciuni înălțate la cer, unei rugăciuni de mulțumire că l-au găsit pe Paul la timp, atunci fereastra aruncă o lumină pe chipul tatei și Elli vede dezamăgirea din ochii lui.
Acum trebuie să chemăm medicul, te duci tu, Ursel?
Margaretha, lasă, îngaimă tata cu greu.
Ce-ai făcut? Ursel, du-te iute după medic.
De ce-ai făcut, de ce-ai făcut? repetă mama, în vreme ce Ursel coboară în vârful picioarelor scara, deși nu știe nici ea, cum nu știe nici Elli, unde să găsească acum un medic și nici doamna Hinterbauer n-a mai trecut de câteva săptămâni, de când a devenit evident că visul despre împărăția de o mie de ani n-ar fi trebuit înțeles literal.
Anna Neata s-a născut în 1987 la Oberndorf, în apropiere de Salzburg. A studiat film și teatru la Universitatea Johannes Gutenberg din Mainz. În 2020 a obținut licența în arta limbajului la Universitatea de Arte Aplicate din Viena, iar în același an a început studii de masterat în arta limbajului avându-i ca îndrumători, printre alții, pe Thomas Köck, Olga Grjasnowa, Anna Kim și Ferdinand Schmalz.
Scrie proză și piese de teatru. Cu piesa de teatru „Oxytocin Baby“ a câștigat bursa Hans Gratzer 2020 de la Schauspielhaus, Viena. A fost invitată la Festivalul de teatru în limba germană de la Praga și la Concursul-festival de teatru Stückemarkt din Heidelberg.
