Pe Miruna Romanciuc am cunoscut-o propriu-zis la Alba Iulia Stand-Up Poetry 2021, eveniment despre care am scris aici. O cunoșteam, însă, dinainte: de fapt, cred că întâi am devenit cititoare entuziastă a poemelor de la poezie moleculară și abia apoi am procesat cine e autoarea acestora. Miruna Romanciuc citește mult, scrie cu atenție și este proaspătă absolventă de Medicină și rezidentă la neonatologie.
Acest interviu a apărut dintr-o curiozitate personală cu care poate vor rezona și alți cititori: am vrut să aflu cum împacă atât de bine două domenii parcă fundamental diferite: știința de a salva trupurile oamenilor, medicina, cu aceea de a mai alina din spiritele noastre chinuite, poezia.
Unde se termină Miruna Romanciuc și unde începe poezia moleculară? Există o delimitare, de fapt, de vreme ce poemele tale includ, în cea mai mare parte, elemente din lumea medicală?
Greu de spus dacă există o delimitare reală. Am încercat de multe ori să definesc ce înseamnă poezia pentru mine. Am asemănat-o cu un act fiziologic într-un poem cu temă centrală chiar pasiunea pentru a scrie poezie, iar aici cred că a fost o dorință neconștientizată integral să aduc în același plan medicina și poezia, aparent fără vreo legătură, dar în realitate sunt celule ale aceluiași corp: emoția. În afara poeziei, sunt absolventă a facultății de Medicină, urmând să încep rezidențiatul pe neonatologie. Procesele fiziologice și patologice mi se par fascinante și totodată un substrat foarte bun pentru metafore. Caut în general contraste în ceea ce scriu, caut să spun lucrurile altfel. Totodată încerc să nu abuzez de acești termeni, lucru pe care îl făceam la început, și să respect poezia ca formă și mesaj.
De când scrii poezie și cum a ajuns ea și la alții (familie poate, prieteni, apoi publicul „larg”, cel online)?
Altă întrebare la care nu am un răspuns clar. Tendințele mele către poezie au rădăcini în copilăria precoce, din școala primară scriam poezii, în special dedicate mamei. Am continuat în generală, liceu, unde relația cu poezia a început să se răcească (am urmat un liceu cu profil real). La facultate ne-am separat aproape complet. Scriam foarte rar și doar pentru mine. Asta până în anul 5, când am aflat de un concurs de poezie organizat chiar de facultate. Am primit mențiune și am privit-o ca pe un feedback pozitiv, prin care m-am reapropiat de poezie. Simțeam că trebuie să scriu, m-am hotărât să iau poezia în serios, așadar am început să scriu zilnic. Nu a durat mult, exercițiul meu deloc consolidat într-o rutină a ars repede în toată frustrarea pe care o simțeam atunci când nu reușeam să-mi găsesc cuvintele așa cum îmi doream. A urmat o altă pauză, apoi deschiderea contului și lansarea online. Doar părinții și iubitul meu știau de implicarea mea în poezie și nu am ținut neapărat să fie altfel la acel moment.
Așadar, când și cum a luat ființă contul de Instagram @poeziemoleculara și cum îți explici succesul pe care-l are? A existat un plan de promovare și creștere sau cititorii vin natural în totalitate?
Odată cu începutul pandemiei, mare parte din timp a rămas brusc neocupată, ca un raft, pe care nu mi-a luat mult timp să realizez că vreau să-l umplu cu cărți de poezie. Am deschis contul din dorința de a relua acel exercițiu de creație început și abandonat, gândindu-mă că expunerea pe social media mă va responsabiliza cumva și îmi va oferi un feedback. La momentul respectiv doar părinții și iubitul meu știau de întoarcerea mea la poezie, iar niciunul dintre ei nu avea vreo legătură cu domeniul, deși mă susțineau și mă susțin sincer. Am frecventat diverse grupuri pe Instagram care pivotau în jurul poeziei, m-am apropiat de oameni care făceau același lucru ca mine și am făcut tot ce am putut să învăț de la cei pe care îi apreciam. Nu am avut un plan de promovare, nu am investit bani în sponsorizări, deși am primit oferte, nici măcar nu mi-am făcut reclamă pe contul personal sau în oricare alt loc de pe social media pe care îl frecventez. Îmi asumam prea puțin rolul de scriitor pentru asta (și acum mi se pare un cuvânt mare pe care simt că-l folosesc greșit). Mi-am dorit foarte serios să obțin vizibilitate într-un mod cât mai independent, nu mă pasionează un număr mare de follloweri dacă asta se petrece în urma unui schimb tip follow for follow, lucru care m-a scos și mă scoate în continuare din sărite cu falsitatea lui.
Care a fost traseul: de pe Instagram în reviste și publicații de profil ori festivaluri de poezie sau invers?
La inceput a fost Instagramul. Am deschis contul, am intrat în diverse grupuri (recomand atoma art community și poeți analfabeți). Primul boom pentru mine a fost propunerea Isabellei Zaahr de la Cartea de după (musai de văzut calendarul de advent, scos recent pe pagina editurii cu poeme de la cei mai faini poeți) pentru depunerea unui proiect la AFCN care să-mi conțină poemele (cu alte cuvinte, să scot un volum de poezie la stat), la câteva luni de când deschisesem contul.
Nu-mi venea să cred, știam doar vag ce înseamnă AFCN. Deși nu am fost publicată (nota mea a fost a doua de sub linie), susținerea și feedback-ul puternic pozitiv au însemnat foarte mult și au pus o bază solidă în progresul meu: am prins curaj, am început să-mi trimit poemele la diverse reviste online. Am început cu Noise Poetry (găsiți foarte ușor pe Facebook pagina lor, secțiunea your noise e deschisă oricui dorește să publice poeme). Stăteam ca pe ace în așteptarea unui răspuns, am trecut prin tot felul de stări de la entuziasm la „n-am eu șanse”. Apoi m-au publicat. A fost debutul meu și o să fiu mereu recunoscătoare.
Am fost refuzată inițial la o mie de semne, dar am primit un feedback solid și constructiv de care am ținut cont ulterior. Am mai trimis de trei ori de atunci și am fost publicată de tot atâtea ori, ceea ce mă bucură mult de tot. Am mai publicat la Echinox, Parnas XXI, Monitorul de poezie, Euphorion, Opt Motive, „Șangri-La Artistic Ground” – secțiune Noncanon.
Am aflat de Jurnal Poetic, un grup de pe Facebook administrat de Marcel Vișa. Am început să public și acolo, am primit feedback, am crescut. Cristina Drăghici mi-a dat un mesaj spontan, nu știam despre ce era vorba, pentru mine era important să afle că am iubit volumul ei, anticorp. S-a gândit la mine atunci când Mircea Dan Duță i-a cerut o recomandare pentru o discuție online pe marginea firilor noastre împărțite între poezie și medicină. Asta a însemnat din nou mai mult decât pot spune. Totul s-a desfășurat în engleză și a luat forma episodului 19 din Poets of the East, o emisiune radio din America, găzduită de Mircea Dan Duță și Richard Spisak. Eram copleșită și extrem de entuziasmată. Mircea mi-a făcut onoarea de a mă invita apoi la unul dintre Saloanele literare Familia, unde am avut șansa să-mi citesc câteva poeme și să ascult altele din toată lumea. Emilio Martin Paz Panana, scriitor peruan, a fost prezent și m-a invitat apoi să public în revista Kametsa din Peru. A urmat publicarea în primul număr din acest an al revistei Noche Laberinto (Columbia) sub coordonarea lui Arturo Hernandez, căruia îi mulțumesc și pentru oportunitatea de a publica și în cel de-al doilea număr.
Când mă apropii de prezent, mă gândesc la un alt punct important și anume invitația lui Marcel Vișa la Festivalul de stand-up poetry de la Alba Iulia, care mi-a adus prima lectură publică în format fizic și primul contact cu scriitori pe care îi apreciez enorm. Mulțumesc tuturor acestor oameni pentru rolul lor în progresul meu poetic. N-aș fi avut ocazia să dau acest interviu fără ei.
Cam toți scriitorii răspund, măcar o dată-n viață, la această întrebare: ai un anume writing pattern? Și vreun program pe care-l respecți când scrii? Ori vorbim despre ascultarea inspirației, oricând binevoiește ea să apară?
Oh, writing pattern. Da! Am scris zilnic timp de un an și ceva de când am deschis contul la începutul lui 2020. La început a fost dificil, un proces mai mult artificial, simțeam efortul de a scrie și nu-mi plăcea asta sub nicio formă, dar totodată simțeam să exteriorizez toată poezia care a zăcut în mine ani buni. După câteva luni s-a consolidat într-un obicei care m-a salvat de multe ori din punct de vedere poetic. Am început să fac mai multe pauze odată cu începutul perioadei de pregătire pentru examenul de rezidențiat, mare parte din energia mea a fost investită aici. Am încercat să compensez această absență cu minim 30 minute de lectură în zilele în care nu scriam. Chiar și în perioada asta aglomerată de lucruri din universul exterior poeziei, am scris săptămânal. Poezia și-a asigurat un loc pe care să-l ocupe constant în viața mea, ca un organ.
Cu atâta poezie în jur, mai ai vreme de proză? Dacă da, ce citești? Și ce scrii?
La proză am ajuns tot urmând poezia. Am citit Psalmi (să mai menționez numele autorului mi se pare aproape jignitor) și m-a fascinat iremediabil. Am bătut la cap pe cine am prins să citească acest volum și chiar l-am trimis recent cuiva. Am aflat repede că Radu Vancu nu e doar poet, așa cum percepea mintea mea care se mutase cu totul în poezie, ci și un prozator de excepție. Am ajuns în felul ăsta la jurnalele lui, la care nu e o surpriză că m-au atras inserțiile poetice absolut superbe. La fel s-a întâmplat și cu poetul Andrei Dósa, când Expectativa luminoasă m-a ghidat către prozatorul Andrei Dósa cu volumele sale absolut-neapărat-musai de citit: Ierbar și Multă forță și un dram se gingășie.
În curând spațiul din mintea mea dedicat prozei, limitat și pentru care înainte era nevoie de poezie ca formă de acces, s-a extins. Acum citesc Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac și am impulsul de a face poze la fiecare pagină. E modul meu de a smulge puțin din frumusețea cărții și a o aduce în spațiul personal, ca pe un obiect decorativ la care te uiți ore întregi și nu te plictisești.
Mai am în TBR noul volum al Laviniei Braniște, Mă găsești când vrei, și O viață măruntă, la care am ajuns datorită Ruxandrei Gîdei, așa cum am ajuns la multe alte volume și nu am regretat. La fel și în cazul Ramonei Boldizsar, pe care o urmăresc cu drag: neapărat de citit blogul ei foarte cald și informativ despre literatură.
Scrisul prozei s-a rezumat la o încercare prin generală, de care am uitat complet până să citesc această întrebare.
Să ne așteptăm la un volum în viitorul apropiat? Sau pot spune că faci parte din „tineretul din ziua de azi”, care poate că nu mai vede utilitatea tipăriturii și-a prezenței pe raftul librăriilor?
Intenția mea de a publica un volum a fost la început un lucru pentru care mi se părea că realitatea nu are mâini să-l țină. Nu mi-a luat (prea) mult să-mi dau seama că mâinile există și sunt, de fapt, ale mele: atunci când aleg cărți, când trimit poeme la reviste, când notez în Notes versuri. Se vor mișca în continuare. Cred în pasiunea mea pentru poezie, cred în puterea ei de a ridica volumul de la nivel de cuvânt fără corespondent în realitate la mâinile oamenilor. De aici și atașamentul pe care îl am față de forma tipărită, mi se pare că te poți conecta mai sincer la intenția autorului, în liniștea densă dintre mâini și carte.
Chiar așa: print sau electronic?
Poezia s-a ridicat de pe conceptul tradițional, al unui volum tipărit, acum ea există în pixeli și forme audio în lectura autorului (cum se găsesc la Casa de Pariuri Literare). Mă bucură evoluția ei multilaterală, îmi place că îți adună simțurile și ți le dă înapoi upgradate, iar accesibilitatea asta crescută și eco-friendly e minunată. Totuși, eu am nevoie să țin o carte în mână când citesc, să dau paginile. Mi se pare un lucru detașat mai intim față de oricare altă formă, iar „intimitatea e o condiție a literaturii” (același Radu Vancu).
Să zicem că Miruna Romanciuc alege și oferă următorul Nobel pentru Literatură. Cui îl înmânează și ce-i spune câștigătorului?
M-am gândit ceva timp la întrebarea asta pentru că să alegi înseamnă să limitezi, să elimini. Nu aș putea face asta fără regrete, în special când vine vorba de poezie. Cel mai probabil l-aș înmâna Mirunei Vlada, pentru volumul Prematur. Aș felicita-o pentru forța poemelor ei care te izbește puternic și imprevizibil.
Nu te pot lăsa să scapi fără să ne dai câteva recomandări de lectură pe ți le-ai face dacă te-ai întoarce în timp vreo zece ani. Ce ar fi trebuit să citească Miruna de-atunci?
La 15 ani citeam orice altceva în afară de lecturile recomandate în bibliografia școlară. Privind restrospectiv, cred că a fost un rezultat al asocierii între lecturi recomandate și profesori și trebuie mai mult decât vreau, cum se întâmplă în cazul multor persoane trecute prin învățământul românesc. Regret că nu am reușit să văd lucrurile altfel și să îi citesc pe clasici mai mult. Aș fi citit și mai multă poezie, aș fi început din timp să mă pun la curent cu contemporaneitatea ei, fără să fie nevoie de o pandemie pentru asta.
Și care e cel mai puțin cunoscut scriitor, român sau nu, pe care tu-l citești cu entuziasm și pe care ai vrea să-l cunoască mai multă lume?
Cred că literatura română contemporană este o categorie foarte opacă pentru mințile cititorilor români. Poate mai mult decât poezia, o secțiune mai defavorizată mi se pare cea a prozei scurte. Îi încurajez pe toți care citesc acum să dea o șansă acestui gen. M-aș bucura mult să înceapă cu volumul Kyparissia al Alexandrei Niculescu, așa cum am făcut și eu, și mi-a plăcut tare-tare.
