Cântă fraierul ăla la muzicuța de tablă
e un pitic cu cap diform și mai e unul care e exact ca el
parcă celălalt cânta la tobă.
era tot de tablă
el cu totul, nu neapărat instrumentul
iar se amestecă: ăla cu muzicuța sunt eu mic și celălalt e din Grass
mereu se amestecă lucrurile astea și nu pot să le prind
dar când am ieșit din bar, sigur era o muzicuță care se auzea
și mai era și un băiat care șchiopăta cu un pansament murdar care îi înfășura piciorul
o fată îl strânge în brațe și îi spune la ureche, emoționant, cu zâmbet, cu lacrimi
cu tot ce avea
ca între doi membri ai gherilei
– am băut deja 3 beri și 5 shoturi
Bea din urechea ce vomită doar ca să jure că nu
va mai auzi ce îți spun
scrieți un eseu în care să demonstrați că urechile alea nu sunt aripi.
și cel mai leneș ucenic a scris: presupunem că Lumea e
infinită și formată din mai multe Lucruri și îl luăm pe cel care atinge o singură dată toate Lucrurile
și mai rămâne în afară de asta, iar deasupra fiecărei atingeri punem și atingerile noastre
și nu ieșim
astfel, lumea conține un lucru mai mare decât ea
ceea ce se poate întâmpla doar când.
Aș vrea să tac până înainte să existe sunete
când ai apărut tu – singurul vis nostalgic din care se naște și nu dispare Dumnezeu.
Cu niște stropi foarte mari
Cea mai mare dovadă de oboseală a viitorului
E imaginea cu Ion și vasile, locuitori la periferia orașului,
care merg obosiți dimineața pentru a lucra ca muncitori la CAP
53 km de miros de motorină, geamuri murdare, ger
din când în când, o picătură de apă străbate geamul fisurat
ion ațipește și mereu e trezit de zgomotul unei interferențe la boxe
niciodată de un claxon, niciodată nu e un accident pe drum. Poate doar ei.
Ion e nepotul unui alt ion ce a trăit cu multă vreme înainte
și care va mai continua să o facă și în după-amiaza aceasta.
când era copil mergea cu vacile des
și spera mereu ca în pustiul câmpului să dea de o minune
să existe o apariție
măcar să devină invizibil cum mai auzise la alții
iar într-o zi chiar i s-a părut că la salcâmi a văzut o
umbră mare ce scria pe cer că va înghiți lumea
și a fugit spre ea să o prindă sau să se salveze sau tot ce era în capul său de copil
și a uitat de vaci
fugea spre salcâmi când s-a împiedicat de o rădăcină lungă
a lor și a dat cu barba de pământ
și cum dinții lui de lapte se mișcau, de la lovitura i-a scuipat
iar odată cu ei și un șuvoi de sânge și foc
a apucat să vadă câmpul cum începe să se pârjolească și s-a pierdut în vise
și-a revenit acasă, lângă sobă, acoperit de pături de lână și cu cartofi la cap
arsese tot dealul, mai puțin salcâmii și aveau să se mire toți din sat că în iarna aia
nu le-au căzut frunzele.
Peste câțiva ani, întors din război, a găsit foamete acasă
și a plecat tot în câmp cu singurul lui cal și mai multe ciocane
s-a oprit la matcă să îl adape și l-a lovit de trei ori în creștet
nici atunci nu s-a deschis cerul, nu a fulgerat, nici măcar calul nu a oftat.
dar copiilor le era foame mereu și asta era tot ce putea fi făcut
chiar și nepotului nenăscut îi era foame.
Pe drum s-a oprit lângă salcâmii lumii unde își pierduse dinții fiind copil
a găsit sute de dinți pe jos, i-a încercat și toți s-au potrivit la el în gură
dinți nerăbdători să mănânce carne de cal
dar uitase carcasa animalului și oricum…
trec luni și ion visează mereu calul cu mulți dinți
ce mănâncă jeratic și umbră și îl ridică în slava cerului și
îl coboară în mijlocurile pământului.
Îl apucă mila și bea iar un pahar de vin.
Așa beat va fi găsit fără suflare cu nasul în baltă într-o dimineață
de februarie, cu multe urme de copite în jurul său.
Iar azi nepotul Ion merge să lucreze, în principiu același pământ
dar nu va fi o zi la fel
azi are la el motorină într-o sticlă de bere și brichetă și a făcut armata la aviație
așa că se urcă în fânarul cap-ului și se leagă în chingi de mai multe grinzi
scuipă benzină în jurul lui, se leagănă deasupra golului,
apoi aruncă cu bricheta la întâmplare și toate paiele iau foc
vin câinii din sat să urle la torța imensă și nici nu se mai aude când ion țipă că o iubește pe nevasta-sa.
A rămas doar Vasile, cel de la oraș care muncește la cap
și el va rămâne, pentru că nu și-a cunoscut niciodată bunicul.
***
Cristian Ciulică (n. 1997) a absolvit în 2019 secția de Matematică a Facultății de Matematică și Informatică a Universității din București și în 2021 un masterat la aceeași instituție. A publicat în 2019 volumul de poezii Sieland la editura Herg Benet.
