o copilărie plină de terori
oribil haos, satanic blestem
abis tenebros, decadent și solemn
doar cimitire, numai morți vii
astfel îmi amintesc de copii.
violență atroce, strigăt de luptă
ură grotească, ură mocnindă
bolovani aruncați, amenințări
o copilărie plină de terori.
nicio siguranță a zilei de mâine
a-ntoarcerii acasă, nici gând de-o minune
doar disperare, eternă, greoaie
într-un suflet prea mic ce se stinge-n văpaie.
o fugă frecventă de cei zdrobitori
ai viselor mele născute din flori
o fugă hapsână, cu inima-n gât
protejând ce-i al meu, tot ce am mai sfânt.
„ascunde-ți comoara, n-o da nimănui
toți luptă în haită, tu ești fară cuib
ascunde-te bine, sub ziduri terestre
până trece războiul ce nu mai trece…”
erori simultane, haotice lanțuri
în jurul gleznei ce visează dansuri
să mă ridic la cer îmi doream
să fiu salvată de îngeri la geam
doar urlete, întuneric flămând
dureri ascuțite, suflet bolând
plânset în noapte, liniște-n zori
o copilărie plină de terori.
„și cum să mai scap de-un așa destin?…”
o fugă ferventă, în sânge venin
„mă vor prinde din urmă, mă vor devora
dar nu vor atinge comoara mea.”
în pământ, în adâncuri, mi-am lăsat suflul
și ei când mă cheamă se joacă cu duhul
„eu v-am părăsit, bestii feroce
copii și bătrâni, voi demoni cu voce!”
în liniștea mea, ascunziș iepuresc
îi aud de departe cum mă iscodesc
„aici am rămas, cu sufletul meu
când se surpă pământul, mă duc și eu.”
mereu captivă între viață și moarte
mă sperie vidul, mă sperii de Șarpe
mereu așteptând să fiu ucisă
din cauza patimii ce-o țin închisă.
atare orori îmi domină ființa
o subordonează, îi impun credința
căderii din rai în capcana lor
o copilărie plină de terori.
*
Întunericul a dat cuvânt
poezia ce-am trăit-o prin ritmuri infernale, haotice
direct din inimă răsărită, din visele unei copile precoce
atâția au zis „nu lua pastilele
Alice, te vei face mică”
în scorbura iepurelui mi-a plăcut să mă perind
am întâlnit regina din mine.
atâția vraci bolborosind, voci închipuite una peste alta
prefăcându-se a ursind, toate erau Vrăjitoarea Neagră
blesteme au aruncat asupra poeziei, imaginea s-a schimbat
atunci mi-am zis „e timpul să ne întoarcem
Alice, aici nimic nu e adevărat”.
am luat pastilele, dar nu le-am vomitat
port cu mine același sfânt infern
din care suntem făcuți noi, duali
același drac și-același Dumnezeu.
raiul și iadul nu există, totul e aici, pe Pământ
așa a grăit o voce luminată
și Întunericul i-a dat cuvânt.
*
monotonie
să strâng de gât un fir al vieții, ce mi-ar plăcea, ce mi-aș dori
s-aud țipăt de disperare din gura unei nemuriri
așa mă plictisește timpul, el n-are grijă de nimic
îi e suficient să fie – eu știu c-aș fi înnebunit
îmi trebuie urlet și jale și agonii și chiar blesteme
sunete răsunătoare de plictiseală să mă spele
căci de neantul se așterne eu sunt ca frunzele-nghețate
nu știu ce să mai fac cu mine când iarna cerul îl străbate
vreau trâmbiți, scripci și pianine, vreau un spectacol muzical
pe însăși scena vieții mele – în mijlocul ei să stau
dacă-mi dispar toți spectatorii, eu cui mai cânt, pe cine farmec?
cui mă arăt prea dezgolită cu sufletul ieșit din carne?
hai coborâți-vă mistere, umpleți-mi iarăși spiritul
să mă minunez de viață, să știu că am din nou destul
să dansez printre grădini, să mă bucur de Lumină
când mă plictisesc e grav – transform totul în ruină
iarăși vii, monotonie, când în mine e prea gol…
am nevoie de-o urgie, o furtună cu formol
să elibereze morții, să joace iarăși drept umbre
nu pot trăi în plictiseală, când vreau să cânt și nu am unde.
***
