1.
ce îți mai poți șopti
când toate cuvintele au fost epuizate?
cum oprești nevoia aceasta acută de a-i alege
și de a le spune ce doare?
caut cu disperare robinetul ăla de care vorbește toată lumea
pentru a stinge jetul de vinovăție care mă sufocă după miezul nopții.
nu mai vreau să fie acolo!
rulează în mintea mea non-stop același film horror
în care am primit rolul principal.
fiecare noapte se transformă într-un cinema
și până dimineață ocup pe rând toate locurile din sală.
nu și-a mai luat nimeni bilet
și singurătatea bubuie mai tare decât coloana sonoră.
the end
însă ecranul nu rămâne alb prea mult timp,
căci gândurile mele încep un spectacol nou de teatru de umbre.
pot să sângerez în toate formele de artă și
sunt singurul meu spectator.
2.
stivuim zilnic mormane de bucurii și dezamăgiri
și ne prefacem că totul e bine.
înotăm cu greu prin oceanul ăsta învolburat,
dar ne consolăm spunându-ne că Dumnezeu nu îți
dă niciodată mai mult decât poți duce!
în timp, dezvolți o capacitate impresionantă
de a căra tot felul de experiențe și neplăceri,
însă îți garantez că fiecare zi care te ciopârțește
te va lăsa desfigurat și nu te cred când îmi spui că
poți să te mai iubești cu adevărat.
resemnarea pare să nu facă parte din codul meu genetic
și asta atrage după sine multe nefericiri și neînțelegeri.
abia după ce am aflat că străbunicul a făcut pușcărie
pentru o poezie, am înțeles ce putere pot avea cuvintele
și mă lupt constant cu teama de a nu deranja și dorința
de a scoate afară tot ce mă zgârie pe dinăuntru.
3.
dacă aș fi bărbat
aș putea merge la marginea orașului și
aș privi ore în șir stelele luna ploile de meteoriți
aș putea lua la pas toate străduțele alea vechi și frumoase
aș putea merge amețită spre casă fără să mă abordeze nimeni
m-aș îmbrăca cum aș vrea pentru că nu m-ar împunge frica
ca pe un taur în coridă de fiecare dată când ies din casă
aș putea dansa vorbi scrie fără să pară că am insinuat sau cerut ceva
dar sunt femeie
și trebuie să mă prefac că vorbesc la telefon când merg pe stradă
sau când mă urc în taxi în timp ce încerc să par cât mai ocupată
pentru a-i evita privirea plină de bale a șoferului
am nevoie de un însoțitor ori de câte ori vreau să ies din casă
după ora 8 p.m. iar dacă îți asumi riscul să ieși singură
ai semnat o declarație pe propria răspundere
deci nu va fi nimeni vinovat nimeni în afară de tine
trebuie să am grijă cum mă îmbrac căci aparent în cazul
femeilor hainele nu sunt făcute pentru a ne acoperi trupul
ci pentru a transmite mesaje secrete bărbaților
trebuie să am grijă cum mă aranjez căci grija de sine
se pare că e o minciună mai mare decât moș crăciun
și toate machiajele și cremele au fost făcute pentru a
ațâța bărbații împotriva noastră
poți să dansezi dar mereu cu grijă căci nu știi niciodată
ce ritual de împerechere mimezi fără să vrei
trebuie să porți mereu ceva ascuțit la tine – poate o pilă –
căci nu se știe niciodată dacă ți se rupe o unghie sau
trebuie să scoți ochii unui agresor
dacă aș fi bărbat
mi-ar fi frică doar de criminali
dar sunt femeie
și mi-e frică de bărbați și de criminali
4.
nu vreau să mă iubești și
să-mi fii alături la bine și la greu
până când moartea ne va despărți.
nu mă mulțumesc doar cu atât.
vreau să am certitudinea că mă vei
căuta și dincolo, orice ne-ar aștepta
după ce încheiem capitolul ăsta din viața noastră.
vreau să mă cauți și să mă lași să te găsesc,
așa cum ai făcut aici. poate te întrebi cum să faci asta.
nu aș ști să îți răspund, dar eu de aceea te adulmec în fiecare
noapte. nu vreau să îți uit mirosul. te voi căuta cu perseverența
unui câine de la antidrog, dar căutarea trebuie să fie reciprocă.
când voi ști sigur că așa va fi, abia atunci
voi fi reuși să fiu pe deplin fericită.
5.
nu mai știu exact când am realizat
că mi-era frică să îmbătrânesc
și nu din cauza morții ci din cauza a ceea ce ar trebui să devin
nu are rost să (mă) mint
încă tresar când mă trezesc în dimineața zilei de 7 septembrie
și realizez că a mai trecut un an și sunt mult mai aproape de
numere a căror lanțuri sunt sudate din așteptări și sfaturi
mă imaginez de multe ori ducându-mă singură
către cifrele acelea de ciment rece
mă lipesc cu spatele de peretele aspru și mă las încet pe vine
îmi leg bine de tot lanțurile și privesc la toți ceilalți prizonieri
a căror ochi sunt ațintiți asupra unor dorințe
care nu au fost niciodată rostite cu voce tare
clipesc de două ori și râd zgomotos
mă îmbrac cu cea mai neagră și scurtă rochiță
și alerg haotic, dar liber prin viață
sub privirile dezaprobatoare a prizonierilor din jurul meu
nu e potrivit vârstei tale rămâne gluma la care voi râde mereu
––––––––––––––––––––––––––––-
Ana-Maria Anania are aproape 26 de ani, scrie de când se știe, iubește cărțile, arta și pisicile. A participat, în perioada studenției, la câteva ședințe din cadrul Cenaclului Junimea, din Iași, a publicat în câteva reviste și platforme literare, precum Echinox, Zona literară, O mie de semne, Revista Krypton, Revista Conta, Parnas XXI, Noise Poetry, coordonată de poetul Marian Mihai și anul trecut a fost semifinalistă în cadrul concursului Rețeaua literară, organizat de poetul Gelu Vlașin. Face parte din antologia ”Row of masks”, coordonată de Adrian Mondea, apărută în anul 2019. Spune că nu are o viață exterioară care să fascineze. Nu se consideră un om „normal” și nici nu crede că trebuie să se încadreze în vreun tipar anume. Trăiește în sine mai multe vieți, mai multe persoane care se numesc și arată la fel ca ea, dar care sunt total diferite una de cealaltă (un fel de rude cu „Degețicile” scriitoarei Elif Shafak), drept care consideră că viața asta interioară, agitată, haotică, violentă este mult mai interesantă și o lasă să vorbească prin textele sale.
