#poeziadeGOLAN: poeme de Dana Ștefan

Voyeur

 

Acolo unde se zăreau munții

acum se ridică macarale și blocuri

Orizontul nu mai e de mult o linie dreaptă

care confirmă decesul

Până la el sunt copaci înfloriți,

un liceu tehnic și clădiri în construcție

În plan apropiat,

Un cămin de nefamiliști care, între timp,

și-au făcut familii și l-au abandonat

De la ferestrele lui sparte zâmbește singurătatea

Ca o fetiță râzgâiată cu o mie de fețe

 

Cum nu cred în moarte,

îmi doresc să o îmbrățișez și să demarez procedura de adopție.

 
 

Alzheimer

 

Când nu mi-am mai recunoscut papucii,

lucram în tura de noapte

la o fabrică de pufuleți.

Ziua mângâiam pisica și scriam poezii.

Pe lângă pufuleți,

ne hrăneam amândoi cu iluzii

care luau ființă în țeava de pix

a copilului din blocul de vizavi.

Ploaia o iscase tot el,

când a descoperit țeava de cornete

și a luat la țintă norii.

Ar fi găsit o soluție și pentru curcubeu,

dar maică-sa l-a strigat la masă și a uitat fereastra deschisă.

 
 

American Beauty

 

Am coborât la Unirii.

Eram insipidă ca o pungă-n Dâmbovița. Mă dureau

picioarele, mâinile, gândurile.

Viața îmi părea o coajă de banană

dintr-un film de desene animate.

Priveam în sus.

 
 

Ser vicii și alte flori de bumbac

de iasomie de lampă și de hârtie

 

După armata de pretendenți,

pe tavanul din baie au apărut, mai nou,

Don Quixote

Un cap de urs

Ochiul lui Allah

Un porc cu fața lui Hitler

Un cal înaripat

Pif călare pe o broască țestoasă

și un om de zăpadă pe care un crab îl ciupește de boașe

Ah, și să știți că eu n-am fumat niciodată.

 
 
 

Entre les murs

 

Sunt o minge portocalie care

se izbește de zid până își zdrelește genunchii

De cealaltă parte, bărcile rotunde ale pescarilor vietnamezi

se izbesc de marginea patului

Gândurile nu trec de gardul de sârmă ghimpată

Rămân agățate ca niște hârtii de bomboane de pom

dezvirginate în noaptea de Ajun

Sunt frici și stăpâni. Zâne și ceasuri.

Nu ne plângem. Are cine să o facă.

 
 

CNP

 

În stropitoare,

codul de bare.

Mirosuri de melc.

Emoții plastifiate.

Tragem fiecare câte o linie

……………………………………..

La capătul lor,

rămân doar numere.

 
 
 

Te-am rugat să nu-mi iei niciodată plaja…

 

Pe ea îmi plimb în zilele geroase rinocerii

Iar noaptea,

când sirenele vapoarelor

se depărtează de marginea gândului

îmi cern nisipul

și-mi pun pielea de dinozaur la uscat

 
 

Azi,

 

am îmbrăcat toate ceasurile în orele de ieri și am pariat totul

Pe mâine!

Din tubul de pastă de dinți

îmi zâmbește Matusalem,

în timp ce eu croșetez melancolie

pe o insulă plutitoare

dintr-un bol cu lapte de pasăre.

 

***

Dana Ștefan s-a născut la București și a călătorit prin lume, pasionată fiind de ie și fotografie. Este filolog, profesor de literatură și absolventă a Masterului Pedagogii alternative și artă teatrală în educație organizat în cotutelă de FPSE și UNATC cu o lucrare cu tema „Predarea” literaturii prin intermediul artei dramatice. Câteva dintre poeziile sale au fost publicate pe platforme literare precum Noise Poetry, O mie de semne, Fabrica de poezie. A citit în cadrul unor evenimente poetice internaționale, precum Poets without Borders sau Saloanele Literare „Familia”.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici