iubire old school și capitalistă
sunt geloasă pe oamenii fără nicio grijă (la vedere, cel puțin),
pe oamenii care nu se trezesc cu cearcăne de fantomă
și cu oboseala unui încercat de viață.
E o lecție pe care nu ți-o dictează nimeni niciodată
E o lecție pe care [o] înveți când strivești țigara cu talpa bocancului,
dorindu-ți să te faci una cu pietrele printre care se strecoară scrumul.
(te iubesc acum din exteriorul meu
cu răceala unui expatriat,
cu reticența unui căutător de adevăr.)
Ce mai există pentru mine,
Căci mi-e greu să spun și mă pierd adesea în
ceea ce sunt.
când te-am iubit din interior,
m-ai crăpat în întregime –
adică ai dat cu mine de gresia bucătăriei tale de parcă aș fi fost
un pahar vechi pe care ți-ai vărsat nervii.
Cred acum că ești doar un bolovan rătăcit pe drumul acesta pe care aleg să plec.
Sunt multe lucruri pe care nu le știi încă,
ce boală, ce durere ți-a provocat tot ceea ce
scoteam,
bucată cu bucată din mine?
Poate faptul că-mi imaginam
ce puteam construi împreună.
Astăzi nu mai construim nimic
și dăm foc din temelie
casei la care ne întoarcem mereu.
Sunt tânără și obosită,
da, ați auzit bine,
tânără și obosită.
Aduc rușine familiei mele
și rudelor
care la vârsta mea își munceau corpul infinit mai mult
decât îmi muncesc eu mintea acum
și totuși,
nu au dispărut.
Spre deosebire de mine.
Nici eu n-o să dispar prea curând, nicio grijă,
probabil că peste ceva timp o să fiu tot aici,
scriind despre durere, despre iubirea care trece și care
nu se lipește de nimeni.
Și dacă mă lăsați,
o să vă spun că vă înșelați –
am și eu vise
și mi le car ca o fetiță care-și cară nedumerită balonul,
după o zi în parcul de distracții.
Fericirea unui om care nu știe prea multe.
Acum e un blestem să știi.
Acum mai bine am închide ochii cu toții.
Am așezat palma pe tastatură
și deși ți-aș fi scris numele, nu a ieșit decât o adunătură
de litere fără sens,
pe care de altfel le scuip zi de zi pe aici.
Okay, probabil că iubirea aia care
nu se lipește de nimeni,
s-a lipit de mine.
O să fiu tot aici,
Nu uitați,
Când se destramă lumea
Nu e nevoie să simți iubirea asta,
fugi de ea până când știi că n-ai ce face
și că o să te prindă oricum.
Maria-Talida Izdrăilă împlinește curând 21 de ani și e studentă în anul al II-lea la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. Îi place să scrie, să citească, să viseze și, în mod evident, îi plac foarte mult limbile străine. Poemele ei din prezent fac parte dintr-un proces de redescoperire a sinelui.
