Dimineața în care bate vântul și nu mai e coadă la pâine
dar la magazine se vorbește o limbă pe care nu o înțeleg
e de când tata mi-a făcut cu mâna aseară
poate m-a și luat în brațe – nu mai știu.
mi-a zis că mă va învăța niște cuvinte, într-o zi
așa cum sună toate promisiunile lui
când va avea timp. un moment care se translatează mereu.
acum sunt bolnav, cum am fost și ieri și alaltăieri
dar încă umblu să distrug puntea din sat
e a treia punte care dispare în ultimele săptămâni
primeia i-am dat foc
pe a doua am tăiat-o cu drujba și a durat mult
ca atunci când ești copil și crezi că pomii foarte groși nu
vor putea cădea fără să ceară un sacrificiu.
la a treia mă voi uita pâna va dispărea
întrebarea aia grea dacă ești mai frumoasă în poze decât în realitate
e ca zidul Berlinului cumva
pentru că toată realitatea e în tine și mereu crește.
e adevărat că de la punte focul s-a extins în toate lanurile de grâu
și, disperați, sătenii au încercat să îl stingă cu orice
unii au aruncat acolo toți copiii pe care nu s-au gândit să îi aibă
și chiar nu i-au avut
dar alții invers.
Am plâns oase într-o seară, pe întuneric
într-un pat străin
când tu te uitai la tavan.
și am colorat oasele cu ceara, în galben, dar nu străluceau
poate și din cauză că uit mereu că sunt orb
că pietrele doar urlă și așa sparg ferestre.
crește ceva în copacul din câinele care îți alăptează urechea
eu îl aud de aici și nu i-am spus să vorbească cu tine
de pe ultima punte se face ecou bun
de aia sper că o să răspunzi, să mă iei de acolo
să prindem trenul
bomboane topite în ceai seara târziu pe 27
cu diluția mea în toți zorii
ce ar lua-o mereu invers și ar avea multă sare
nu e niciun plan. e că de la o zi la alta devin tot mai mic
și îmi apar mereu bube
repet, nu e niciun plan
nu m-am gândit la tine pentru că ar trebui să facem cu toții asta, toate viețile și ar fi doar o aproximare vagă.
să nu uiți de puntea aia, e important
nu cred că au pus-o ăștia pe nicio hartă.
Mereu când s-a putut, era ceva foarte departe
inele pe toate degetele
fără palme aruncate pe obrajii
groparului, gropii, stâncii, în stâncă
fără pumnul sus
că așa se spală vasele, dar totuși cu apă caldă
așa se curăță orice piatră care sângerează
uiți multe lucruri și spui des asta
dar cel mai rău e că am impresia că ai uitat
cel puțin să îmi spui
că îți amintești tot
și vechii greci și noii
și aule mari și aurore boreale mistice
ce rost or avea toate colecțiile alea de lucruri
și toate săgețile dintre ele?
de ce nu le ții mereu în ochi
de ce nu e aia o pipă, ci o iapă care vorbește sub apă?
Cum restul e mereu o aproximare așa și câmpul
e mereu un ocean sau măcar oceanic
șterge porumbelul și
pur și simplu a dispărut
cum era cu sacrii aceia obscure
– pe sub pământ, pe sub pământ –
un inel pentru fiecare cap de pasăre peste care te-ai dat
și să îi pui peste sacii de gunoi pe care nu-i duci
dacă mergi destul de mult în larg
o să vezi că nu-i nicio miză.
mi-a zis într-o zi șefu că cele mai bune distopii ies atunci când
din lumea normală scoți un singur element
și după încerci să îi repari coerența
el așa făcuse în distopiile lui.
În altă zi, mi-a vorbit despre planetă ca un artefact extraterestru și cum o putem compune cu altele
și așa îl naștem pe dumnezeu.
de aici m-am gândit prima dată la lume după ce au murit toți tigrii albi
de foame
de mâine dimineață nu o să mai fie niciunul.
Se chinuie și plâng și beau apă sărată
dar pe bon scrie 43 și eu v-am dat 50
trebuie să îmi dați rest. sau lăsați așa.
Când trece plutonul nu e așa că te aștepți la un nor
de la un clovn
să faci cu mâna când ridic arma mai sus?
Cei 14 frați ai mei fac fiecare 10000 de zile de pușcărie
de câte crime e nevoie
știind că la fiecare dintre ele sunt nevoiți să mă omoare doar pe mine?
să-ți scoți mâinile din pământ e cea mai grea operație pe care o poți face
să îți scoți toți sorii din jurul capului e cea mai grea tunsoare
și nu iese
să nu mai vorbești în toate limbile simultan e cea mai dificilă extracție
am vomitat eu pe hol și curăț mai târziu e cel mai frumos
lucru pe care l-aș putea spune
căci ar însemna că există și avem un „mai târziu”, nu doar
prea târziu și că există un hol
mereu e mai important ce e între și de asta umplu
holul cu cadavrele tuturor tigrilor
și lângă podea sunt lipit eu, care va trebui să mânânc
din ei ca să mai văd lumina.
Cristian Ciulică (n. 1997) a absolvit în 2019 secția de Matematică a Facultății de Matematică și Informatică a Universității din București și în 2021 un masterat la aceeași instituție. A publicat în 2019 volumul de poezii Sieland la editura Herg Benet.
