de ce nu
de șaisprezece ani port o cicatrice
douăzeci și unu de centimetri lungime, albă, lungă, se întinde pe burtă în jos
e aproape frumoasă o ascund mereu sub costumul de baie și tricouri lungi
uite ce bine te-am cusut, mi-a zis medicul cu mândrie
cu mama, în schimb, în patul de alături, n-a fost la fel de atent
cicatricea ei, cum ar coase un copil cu sfoară gura unui sac
sau ceva ce-au putea vedea în vitrina unei măcelării
nici acum, după șaisprezece ani, pielea mea nu și-a recăpătat sensibilitatea
în timp ce a ei doare în fiecare zi
câteodată sunt prezentă doar pe jumătate
din douăsprezece ore lucrate zilnic doar șase reușesc
să mă concentrez citesc de două ori aceeași propoziție
jumătate din corpul meu mai precis stânga cea cu cicatricea
e amorțită
în jurul meu oamenii vorbesc beau vin sau cafea
pe ceașcă rujul roșu înregistrez
o parte din conversație cealaltă e supraexpusă albă arsă de soare
de la căldură pielea mea se înroșește imediat
pe brațe și pe piept acolo unde bate inima ceva deja strigă deja știe tot
răul ce are să se întâmple
scriu cu ochii închiși și nu reușesc să-mi traduc de ce
așa cum unii au rău de mâncare eu am rău de oameni
în același timp teama nesfârșită de abandon
în mintea mea aprinsă pe jumătate o întrebare
se zbate ca screensaverul pe ecranul unui calculator
de ce nu ești în stare să spui te iubesc?
serpentine
am fost ghid montan douăzeci de ani, spune el,
așa că mi-a rămas curiozitatea de-a descoperi locuri noi
m-am plimbat prin toată țara și acum două zile am auzit
prima dată de piramidele de la vâlcea
vă vine să credeți că avem piramide aici?
ceaușescu o fi știut așa ceva?
dau din cap, îngaim câteva cuvinte,
el se întoarce spre scaunul din dreapta
acolo unde o femeie cu ceas de aur spune, eu am un metru optzeci,
pe lângă sicilienii ăia de-un metru jumate, eram uriașă,
îmi place de ea, râde tare, cu toți dinții, e bronzată și-n jurul ochilor
are riduri pronunțate, neacoperite de fard
drept în fața noastră, un camion plin cu trunchiuri groase de copaci
cercurile lor, ca inelele strânse pe degetele femeii
prefer cutia manuală, pe automată, reflexele mele încetinesc
și-n felul ăsta mintea mea
se va pierde,
într-o mașină mare sunteți la fel de protejată ca-ntr-una mică,
ascultați-mă pe mine.
în timp ce vorbește, pe șosea se lasă întunericul,
ridică mâinile de pe volan, sunt sigură că ne vom izbi de parapet
omul de pământ mi se sfarmă printre degete
în urmă cu douăzeci de ani făceam drumul ăsta râmnicu vâlcea – bucurești
în dacia roșie a bunicului
cu motorul oprit
alunecam în jos pe serpentine
spre groaza bunicii
de fiecare dată luam câte-un autostopist
în general o fată
de data asta
eu
sunt
autostopista
ia spuneți, vă place muzica, întreabă el
am opt mii de melodii aici, pot să vă pun orice, inclusiv din anii 1920
în boxe începe să curgă hotel california
some dance to remember, some dance to forget
închid ochii și las muzica să alunece prin mine
desfac centura, cu un clic neauzit alunecăm
pe drumul șerpuit
***
Cristina Ștefan este jurnalist cultural și redactor de carte. A publicat articole, interviuri și reportaje în Dilema veche, Revista Arte și Meserii, District40. A publicat proză scurtă în revista Iocan și antologia Kiwi.
