dacă aș dispărea de pe fața pământului
acum și aici, fără remușcări vizibile pe fața-mi ridată
lumea ar deveni un loc mai bun.
păsările ar cânta nostalgice despre primăvara vieții lor
iar soarele ar lumina sufletele celor îndurerați.
fluturașii ar dansa printre florile de toamnă târzie
(a căror viața a fost prelungită de cenușa mea împrăștiată de vânt)
iar albinele ar bâzâi frenetic din floare-n floare,
în timp ce polenul ar fi mai aromat și mierea mai dulce.
dar tu, dragul meu,
nu plânge pentru ceea ce am fost
ci zâmbește pentru ceea ce vei fi.
nu te uita în spate la durerea pe care ți-am provocat-o prin existența-mi damnată
ci privește-ți viitorul plin de extaz.
mi-aș dori să mă pot uita în spate
să îți mângâi suferința și sufletul chinuit
dar
precum Orfeu,
îmi e cu neputință să privesc în urma mea
tocmai pentru a te îndepărta de o existență condamnată la damnare.
am să ard în iadul handmade pe care mi l-am meșterit cu pricepere în sufletul meu chinuit
dar tu, dragul meu,
să mă dai uitării și să mă ierți
pentru tot ce am fost și ce n-am fost,
și pentru ce aș fi putut să fiu
dar am ales să dispar odată cu ultima lună plină a acelui an.
tu, dragul meu,
bucură-te de lumea asta imperfectă
și de cântecele ritmate pline de extaz și fericire
în urma-mi dispariției neîngăduite.
pentru că te-am iubit și,
chiar neputându-mă uita înspre tine,
am să te iubesc în continuare
înconjurată de întunericul unor priviri pline de ură,
pe care mi le-am adresat cu desăvârșire.
***