- ACEASTA NU ESTE O CARTE
de poezii sau cu poezii. aceasta este o carte cu texte* în care mă descriu clar, fără metafore inutile, fără a mă ascunde după deștul ciunt al jelaniilor, fără metafizici pe care nici nu le-nțeleg, ci doar înșir nesăbuita mea nereușită în a-mi păstra geometriile** (era să spun iubirile) care alunecă-n inexplicabile dâre de noroi.
n-am pretenția că este literatură (nici măcar cântece folk cu care să câștig vreun premiu sătesc).
nu mai am demult nicio pretenție.
nici vreo închipuire.
*Atemporal, textul iese din el însuși (un sâmbure explodând din învelișul de tablă). Totul e să-i lași loc să-și fie, iar nu să-l îndeși în gură, în fața auditoriului, ca pe sarmale.
**Atunci cînd lucrurile par ordonate, stricto sensu, și poți să le numeri de la dreapta la stânga sau invers (cum ți-e voia sau alfabetul), totdeauna, dar totdeauna ceva îți scapă printre degetele logicii cu care te-ai dotat de la natură (de exemplu uiți să cumperi laptele pentru cafea și dimineața oftezi când o faci ca și cum universul ar fi de vină, iar lipsa ta de echilibru se dezvoltă-n ecuații despre implozii repetate).Te gândești că înșiruirea asta de discuții aleatorii e mai dureroasă decît plimbarea de la bucătărie în balconul unde ți-ai aranjat biroul de lucru cu cărțile la care ții și ai fost singura plantă de care ești în stare să ai grijă, trecînd pe lîngă tine ca pe lângă un obiect (sau entitate mai bine spus) de care tot uit.
2. CINE SUNT?
iaca o margine uitându-se la apa ce trece și-mi ia câte o fâșie, lăsând libere rădăcinile ierburilor aproape negre pe care le port de când nu mi-a mai ajuns ajunsul acela repetitiv. mă făcusem ca un porc (nu că acum aș fi altfel) și durerea de a scrie doar în cap se făcuse un soi de vierme gras ce-mi rodea ajungerea transformând-o-ntr-un gol nemernic unde bifam că trăiesc.
însumi sunt un obiect întâmplător, subteran și rareori ivit pe trotuarele patriei, astfel încât primăria cosește fânul dintre borduri cam de două ori pe sezon, iar cărări nu se fac. altfel ninge sau e ceață.
desigur că produc interacțiuni așteptabile, definite deja în zicale, regulamente de ordine interioară, palme-ncasate, bunul zimț, iubirea aproapelui de sine, munții carpați, labiile fetelor în floare, hârșâitul cuțitelor unul de altul precum mâna-mi pe coapsa-ți caldă, ușor transpirată, aroma primei țigări, hihihicaiimei, dimineața-n prăvălii înecate de soare, praf, mișcarea lentă a halatelor albe, ce-și dorește domnul?, afișe electorale, barbutul de lângă cinematograf, notele de la examenele din toamnă, inconștienta bucurie de a-ți fi.
lista e uneori mai lungă, alteori o arunc. mozaic… esențial!
și iată, sunt EU cel din celălalt capăt al țintei, acolo unde vezi glonțul cum iese zdrelit de tabla însemnată cu cercuri roșii, aproape negre.
- SUNT UN BĂRBAT APROXIMATIV***
care se scoală dimineața**** cumva odată cu pisicile și cafeaua (nu că ar fi dezonorant pentru unul ca mine să-ți aducă o ceașcă de cafea și s-o pună pe noptiera din stânga) ca să aștept geamătul tău de ora șase daaan (e ca un început de eră aș spune dacă n-ar fi prea pompos sau prea rece față de ceea ce simt eu, întrebându-mă cum e să fii sticlă de șampanie proaspăt destupată?) ce desface apartamentu-n drumuri și poduri, căi ferate și poteci nocturne, farfurii de spălat, somn de tivit, miăunătoare de hrănit și mai ales de liniște țesută-n dantelă belgiană, cu franjuri.
(actualmente sunt bine (nu că v-ar interesa de cum sunt), dar sper un soi de amendament la o constituție de nicicând.)
am stat astă seară cu cineva care-mi spunea că nu înțelege de ce oamenii promit și n-au nicio treabă. i-am răspuns că e o problemă de înțelegere nicicum de rea voință, cum ar crede unii (dar ăsta e un alt fapt aiurea de care niciunul nu e scutit).
în sine obiectul (adică eu) e o circumferință mobilă lăsată în spațiu să se multiplice, ori noi nu pricepem că a ne diviza într-o câtime de imagini e un mod de a ne fura aparența de oameni, când suntem un soi de fugari după noi înșine adulmecându-ne, iar a scrie poezie e a-ți întinde sângele peste obiectele din jurul tău, marcând teritoriul ca să ți se lipească degetele ochilor de ele și să pricepi că există în sine.
evident că textele sunt indiferente la ce par că sunt și încep să tacă, visele devin mai colorate, iar ziua va să doarmă mai mult într-o aseptică găoace de tablă.
mai vezi câte-o umbrelă galbenă, un șezlong, o gleznă fugind, iar la pariuri era deja coadă de pe la prânz.
curând nu voi mai ieși din casă decât o dată la câteva anotimpuri. prietenii îmi scriu ca să-mi arate că încă mai sunt ca pe vremea când puneam pe ferestrele intrărilor vești despre vinerile în care ne vedea seara pe fiecare în fotoliul lui goi și pluteam într-o incantație de râsete.
adevărul e că vremurile bune se uită ca duminica în care veneam de la școală după ce scrisesem ceva pe care îmi spuneam că e un poem, dar nu textul de doi lei era important, ci ignorarea blestemului, iar lumea din bloc ieșise (că era o zi superbă de martie) să ascundă iarna în tomberoanele de gunoi.
necesitatea mea de limpede…
***Desigur că spun aproximativ pentru că-s prea multe ciori în nucul din față care simfonizează cam scherzo.
****Când oboseala se topește (ca o clisă lipicioasă pe piele), nenumăratele mâini se desfac (un shiva cu șapte rânduri de aripi), apucă aerul calm al amiezii, cuvântă tuturor oglinzilor, îți bagă deștele-n ochi scormonind după culorile fiecăruia, plăsmuind noi ființe sau lucruri nefolositoare. De-ale dracului, desigur.
Dan Iancu e născut pe 3 noiembrie 1956 și a absolvit Facultatea de Matematică, Secția de Informatică, Universitatea București, 1980. Publică primul volum în 1997 la Editura Cartea Românească câștigînd Premiul de Debut cu „Despre înțeles”. În 2002 apre la Editura Eminescu volumul „bostonmylove”. A treia carte apare la Editura Vinea, „o piatră de spus” (2004). Un singur volum este publicat integral doar pe Internet și anume „Discursuri” și poate fi citit aici. Începînd cu „tata doar fotografii” în 2009 mai toate cărțile vor apărea doar la Editura agol, care aparține autorului: „Noi, o jumătate de zeu”, din 2011, este un volum de proză, iar „Despre Înțeles” este ediția a doua a volumului de dedut, de această dată o ediție întreagă și modificată, „poemul orașului tîrziu” (2017), „aspecte inedite din viața lui” (2017) și „Rime de-ngânat la masă” (2021). Excepție e „Ospătăria lu’ Iancu” (2019) la Editura GastroArt. A publicat grupaje de poezii sau fragmente de proză în Viața Românească, Luceafărul sau Tomis. Interviuri a dat la Ziua, Luceafărul, Ramuri și omiedesemne.ro. Articole critice despre volumele publicate au apărut în Viața Românească, România literară, Luceafărul, Ramuri, Ziarul financiar, Convorbiri literare, omiedesemne.ro și gazetadambovitei.ro.
