stătea pe un câmp semantic
stătea pe un câmp semantic
străfulgerat de virgule și
puncte de suspensie,
se gândea la armatele
ce se iveau la chindie
și la cina pe care o
îngurgitase la familia
de cuvinte de peste câmp;
își mișca gura ca să
înghită fiecare sunet ce
se furișa să-i părăsească
trupul
și înainte să piară
sărutând pământul strămoșesc
a scâncit doar:
„io, Roman I voievod,
din mila lui Dumnezeu,
stăpânind Țara Moldovei
de la munte până la mare.”
Suma tuturor probabilităților
vorbea doar în onomatopee
și avea pretenția să i le traduc
în cuvinte
câtă vreme mă descurcam
mai bine să-i traduc tăcerile
consecutive
(erau liniare și reprezentau
suma tuturor probabilităților).
Ca ciupercile după ploaie
„Au ieșit bătrânii ca ciupercile după ploaie”
era una din replicile tale favorite
care stătea la loc de cinste alături de
faimosul „ce nedrăguț” ori acel simpatic
„gândește-te”.
S-au scurs opt ani de gânduri și răzgânduri
sau cum se mai numesc acțiunile răzgândacilor
de pretutindeni (nici măcar nu-mi aparține termenul,
fii drăguță și nu întreba) —
am patinat pe gheața gândurilor mele
și ele au devenit mai gri decât ale lui Bacovia
— oh, da, a fost meteorolog de serviciu zilele astea —
dragul de el n-ar fi suportat ideea de covid ori de
musculițe sinucigașe care se se aruncă în ochii
oricui.
Cred că s-ar fi răsucit în mormânt cu gândul la cât
de ușuratice sunt trotuarele din ziua de azi
(de ce vă lăsați călcate în picioare de oricine?)
Voiam să-ți spun că ai dreptate și azi,
au trecut opt ani de când
ies bătrânii ca ciupercile după ploaie
și toți se plimbă în Titulescu —
unii adorm pe bancă sau canapea
(nu contează cum o numești),
alții se joacă de-a sportul cu aparatele alea,
ori aleargă după nepoți —
eu stau cuminte pe aceeași bancă,
citesc de fiecare dată altă carte,
beau mereu alt energizant,
bravez mereu cu căștile în urechi
și apoi atac un leagăn din celălalt parc
dar nu înainte de a merge la un țuțulendru
și de a mă răcori admirând încă o dată
nașterea amurgului.
pe culmile sughițului
Vreau să scriu,
să-mi eliberez mâna
împovărată de ore grele,
de ovt-uri, cursuri, cusururi
și meetings, de teste și de
calibrare, de shopping și de
liste haotic de nesfârșite
trasate pe stickere colorate
de parcă astea le-ar face
mai atractive
în ochii mei frumoși
(în ochii mei frumoși
se citește istoria
universului,
bătălia dintre comete
și moartea unor nebuloase,
aici se refugiază scânteia
stelelor
odată cu răsăritul
când nu mai au loc
să-și arate măreția
acolo unde răsăritul
soarelui sărută
apusul lunii).
Vreau să scriu, dar nu reușesc,
mă pierd pe culmile sughițului,
pe nudități lingvistice,
sau pe un acoperiș pe care
am urcat să savurez
o cană de ciocolată caldă
(cu scorți…șoară, desigur),
mă rătăcesc și nu-mi pot
găsi drumul spre casă
în coșmaruri din care
bietul meu urs de pluș
nu are energia necesară
să mă trezească
ca să scriu.
Sabina Cristea este absolventă a masteratului de Inovare Culturală a Facultății de Litere din Brașov. Este fascinată de literatură în toate formele ei, de limbi străine și astrofizică.
