#simultaneităţi
carnea nu minte niciodată,
strada copilăriei mele temporare miroase-a tămâioasă,
am trecut de la Davidoff la Habanita
fără să mă întreb ce-o să iasă
când îți e frică plimbă-ți degetele
pe scoarța unui copac,
transformă bucuria în mângâiere pentru
orice animal fără stăpân care
te lasă să te-apropii când îți iese-n cale
când ai de luat o decizie
decide cu toate simțurile
mănâncă o porție din mâncarea ta de suflet,
poartă parfumul acelor momente pe care
n-ai vrea să le uiți,
oferă-ți un orgasm sau două sau câte poți să duci,
ascultă playlistul preferat, mișcă-ți tot corpul,
lasă-l
să danseze cum se pricepe mai bine chiar dacă
mișcările alea nu par să aibă vreo legătură
cu dansul, întinde-te
în așternuturile de bune, simte
fiecare respirație,
fiecare clipit,
fiecare bătaie de inimă,
privește
cum trec anotimpurile,
cum se degradează clădirile,
cum îmbătrânesc animalele,
cum apun stelele, abia după
ia orice decizie ai fi avut de luat
carnea
și doar carnea rămâne să spună adevărul
din fiecare celulă
din fiecare secundă,
din fiecare detaliu suvenir
realitatea
există ca să fie simțită,
să fie trăită
să fie auzită
cum pulsează
cum dansează
lasciv și de neatins în fața
simțurilor parcă speriate,
parcă hipnotizate,
care ar îmbrățișa orice surogat
să scape de prezența realității imediate,
brute, aspre, nemediate
#cioburi
inima mea, cristal Baccarat,
s-a îmbrăcat cu un strat gros de nisip,
urmele tuturor mâinilor murdare care-au atins-o
fără drept.
inima mea rănește orice mână
o strânge prea tare, forța brută, brutală,
mă face să aud sunet de sticlă spartă-n urechi
de fiecare dată
când cruzimea se cuibărește lângă mine
inima mea, cristal Baccarat, s-a schimbat,
cristalul pur care râdea în soare
a devenit, de la prea multe mâini murdare, brutale,
o piatră găsită pe un țărm de mare
inima mea s-a schimbat
cu fiecare durere tot mai grea,
tot mai mare,
iar pentru asta nu mai am dezlegare
#soft
vântul are o cadență a lui
cu care-mi răsfiră părul pe care
l-am tot lăsat să crească în ritm
cu speranțele mele
de mai bine
degetele îmi alunecă subtil
pe ecranul impersonal și rece,
aș fi vrut
să alunece pe pielea ta în loc, chiar dacă
n-ar fi fost nici urmă de subtilitate-n atingeri,
îmi scriu poemele cum pot în așteptarea
singurei poetici care contează
atât de invariabil și decisiv compusă
dintr-o cameră, doi oameni și niște cearșafuri
bine cusute la gură
dacă vine furtună e John Coltrane pe fundalul
singurătății care mă hrănește
cu lingurița în timp ce norii zboară după culori
în ritmul lor, frica
a adormit în sertarul cu amintiri
care se cer uitate în clipa
când numele tău a revenit în prim-plan
îmi rostești numele, acel nume,
cu seriozitatea unui copil care
a înțeles, în sfârșit, ceva mare, imens, de-o gravitate
extremă, ceva
care dacă ar ajunge vreodată în mințile adulților
ar schimba soarta lumii,
și ce bine că nu o face
numele tău, două silabe
în agenda cu pisici dormind pe acoperiș unde
îmi trec timid toate bucuriile
an după an, două
silabe care-au spart
cușca de metal a fricilor mele
strâmbe și nedrepte, sfânta
Vineri și-a primit într-o zi de luni,
sau poate că era joi?
și-a primit lupul înapoi, iar de atunci
pielea ei simte iar razele de soare,
mângâierea liniștii de-a ști
că-și e întotdeauna scăpare.
Când nu scrie, Lucreția Lixandru face PR pentru cauze în care chiar crede. Când nu fac nici una, nici alta, citește, povestește pe @ceamcititsimiaplacut despre cărți sau petrece timp cu natura și animalele sau se uită la stele.
A apărut până acum în Parnas XXI, Subtext, Museum of Intimacy, planeta Babel, Proezia, Ficțiunea, a luat premiul doi în cadrul ediției a șaptea a Concursului Național de Poezie „Ion Chichere”.
Crede în magie, în puterea artei de a schimba lumea și în puterea rujului roșu de a face zilele gri mai puțin gri.
