sacrificiul nostru
m-am mirat mereu
de cei care suferă și fac
câte clădiri se construiesc
peste ruine fără măcar
să încerce cineva să le ascundă
viață peste un corp aproape putrezit
ca Palatul Telefoanelor din București
acum ești trist obosit și stresat
dar mâine
vei fi doar trist și poate tristețea
mai mică și mai ușoară
un chibrit – aprinzi aragazul
îl scapi printre degete și-l uiți
car o mare de plumb
repartizată în mâini în picioare în gât
dar mai ales în stomac
suferința face artiști buni
sau proști dar cu nimic mai puțin artiști
îi compătimesc pe cei fericiți
cărora li s-a negat dreptul de a crea
și pe cei care suferă și nu au putut
să îi dea suferinței o formă
cuvintele dor și nu ar trebui
să le dai drumul atât de ușor
cuvintele torturează carnea
sub piele printre oase
ai renunțat totodată ai ales
drumul mai greu
în sacrificiul tău
eu am fost jertfa
vițelul de pe altar sunt eu
la 5 ani
female rage
în bărbați cel mai adânc caut blândețea
pe lângă râsete și inteligență
mâini mari și privire
caut bărbați blânzi bărbați calmi
am întâlnit barbați deștepți pe toate drumurile
bărbați înalți și fumoși
dar bărbați care să îmi aducă liniște
aproape deloc
și printre ei nu se numără tata
nici preotul
și nici profesorul
dar am întâlnit câțiva
care vorbesc de parcă
îmi toarnă miere
direct pe creier
și ajunge în inimă
asta caut un bărbat
care să nu țipe când mă lupt
cu punga plină de mazăre congelată
și sare toată pe podeaua bucătăriei
să nu trântească uși să nu fugă în noapte
un bărbat care nu trebuie să îmi demostreze
cât de bărbat e
vreau să evit furia masculină
furia asta grea și butucănoasă
așa diferită de cea feminină
doar bolnăvicioasă și niciuna nu e bună
dar cu furia mea am învățat să traiesc
furia mea e blândă e ursul din parc
căruia copiii îi aruncă zmeură și chipsuri
furia mea e potolită e domesticită
când o activezi se declanșează
în mine și mă face bucăți
nu ajunge la tine
e tenia care se hrănește
din sufletul meu
un val imens de serotonină
mă spală pentru moment
tot ce doare adoarme
plecare, așteptare
eram acolo când s-au spart pereții casei tale
am văzut ce ascundeai și am stat
colecționez sticle de plastic nu recuperez garanția
rup fâșii de pânză fac mozaic pe podul palmelor tale
merg drept prin ruine
printre tricourile negre am strecurat unul roșu
sper să-l găsești când eu voi fi plecat
să caut câteva ruine mai puțin distruse mai albe
construiesc un oraș doar al meu
în care doar cei cu tricouri roșii pot intra
rup plicurile scrisorilor tale cu dinții
nu citesc vreun cuvânt
dar știi că te aștept
și la fiecare apus roșu
corpul se umple de adrenalină
apoi se izbește de sol
Maria Ciurea are 21 de ani. Este studentă în anul II la Facultatea de Drept din Craiova. Scrie dintotdeauna, dar s-a apucat serios de poezie recent, când a început să facă parte din cercul literar „POT”, coordonat de scriitoarea Ana Andrei. A publicat în revistele „Mozaicul”, „Contrast literar”, „Literatura pe tocuri”, „Toplitera” și în mai multe antologii, dintre care amintim antologia realizată în tabăra „Marin Preda 100”-„Trag clopotele cu putere”, coordonată de Cosmin Perța, și antologia PO(e)T-ii, coordonată de Ana Andrei. A obținut premiul I la Concursul național studențesc de poezie „Juventus”, ediția 2023. Participă la cursurile de scriere creativă organizate de „Revista de Povestiri”. Dacă e ceva de care e sigură în viața ei, aceea e poezia, și se bucură să ia contact cu ea în orice formă și moment.
