Uitare
Mă uit spre tine și văd
cum te pierd cu fiecare minut care moare între noi.
Întreaga lume se luptă
să mi te smulgă din suflet.
Cerul îți șoptește chemarea lui albastră,
pământul se zvârcolește,
strigă să te absoarbă în inima lui întunecată.
Te vor și stelele,
îți trimit lumina lor ca un cântec de sirenă.
Vântul aspru,
pare să te smulgă cu furie
din brațele mele slăbite,
iar ploaia coboară
să te șteargă din memoria mea,
să curețe fiecare minut în care ai fost al meu,
fiecare secundă în care inima mea a bătut doar pentru tine.
Apoi fulgerul sfâșie cerul.
Pământul se crapă sub noi,
gata să te înghită cu lăcomie,
să te transforme în țărână, iar pe mine,
în nimic.
Mă scuipă afară.
Simt cum noroiul îmi arde pielea,
ca lava încinsă curge peste carne,
cum cratere adânci
se nasc pe trupul meu,
prin care începe să se scurgă dorul.
Sălbatic și fierbinte, mă mistuie din interior,
mă arde și urlu.
Implor toți zeii,
puterile ascunse să mi te mai lase,
o clipă.
Un minut în plus, să te pot ține aproape,
strâns la piept,
să pot fura o ultimă suflare din tine.
Blestem că-mi lasă buzele
fără atingerea buzelor tale,
blestem și timpul,
și pământul.
Blestem tot ce respiră
fără să știe că tu ești aerul meu,
dar lumea întreagă te vrea.
Lumea, cosmosul, toate elementele te cer,
te revendică ca pe un trofeu divin.
De ce ar conta că eu te vreau mai mult?
Ce înseamnă dorința mea
în fața acestei sete universale
care te smulge din mine?
Te pierd cu fiecare bătaie a inimii,
fiecare puls îmi amintește că timpul curge
împotriva mea.
Am devenit o umbră, o fantomă în propriul trup,
fără tine, nu sunt decât praf purtat de vântul nemilos,
un gând de al tău uitat.
Întind mâinile, dar ele nu mai ating nimic.
Tu te stingi din mine ca o flacără în furtună,
iar eu rămân,
pustiu.
Un suflet cuprins de cenușă,
fără alinare, fără timp,
într-o lume care te vrea mai mult decât pot eu să iubesc.
Totuși, te vreau.
În această luptă imposibilă,
într-o lume care urlă să te ia de lângă mine,
eu continui să te vreau.
Mai mult decât toate stelele la un loc,
mai mult decât cerul,
decât pământul ce-și deschide gurile hulpave.
Te vreau cu o sete ce depășește orice putere.
Dar cine sunt eu,
un simplu om,
să mă lupt cu infinitul pentru tine?
Autopsia
Mi-am ucis viitorul într-o dimineață ploioasă,
când visele s-au înecat în cafeaua rece
și fiecare plan a devenit o umbră
pe pereții crăpați ai speranței.
L-am întins pe podeaua de marmură,
cu un zâmbet pe buze,
ca și cum n-ar fi știut că urma să dispară.
Am luat cuțitul timpului
și l-am înfipt adânc în pieptul fiecărei zile
care promitea mai mult decât tăcere.
Am strâns orele de gât,
lăsându-le să scape ca fumul unei țigări
în întunericul dimineții.
Nu mai era loc pentru viitor în viața mea,
așa că l-am îngropat sub tăcerile groase
ale nopților fără stele.
Am ucis fiecare vis care m-a ținut treaz,
fiecare dorință ce-și avea aripile înfipte
în marginile realității.
Viitorul meu s-a prăbușit
fără un strigăt, fără o lacrimă,
doar ecoul unei promisiuni sfărâmate
ce răsuna în golul dintre zilele mele.
În fiecare colț al camerei mele,
visez încă la ceea ce am îngropat,
la ce-ar fi putut fi,
dar nu mă duc la mormântul lui,
nu aprind lumânări.
Doar îl las să putrezească sub straturile
de poate mâine
și cândva voi încerca din nou.
Am ucis viitorul meu cu mâinile goale,
într-o zi care nici nu merită amintită.
Iar el încă îmi bântuie tăcerea,
zâmbind, ca și cum așteaptă să fie înviat.
Dar cum să învii un viitor pe care nu-l dorești?
L-am sufocat cu așteptări mărunte,
cu pași prea mici pentru drumuri prea lungi,
cu nu acum și poate altădată.
Şi-n fiecare zi îl privesc
ca pe o fantomă în oglindă,
ascuns în colțurile fiecărui ce-ar fi fost dacă.
Îl aud uneori, șoptindu-mi în vis,
ca un cântec vechi, uitat de toți,
care răsună în adâncurile unei minți
ce refuză să-l lase să moară complet.
Îmi strigă numele, dar eu mă prefac că nu-l aud,
mă îngrop în lucruri mărunte,
mă ascund în rutina zilelor fără culoare,
ca să nu simt absența lui
în fiecare ticăit de ceas.
L-am ucis, dar n-am știut
că va continua să trăiască
în crăpăturile sufletului meu,
ca un fir de iarbă care se agață
de orice colț liber,
strângând totul într-o îmbrățișare mută,
lăsând răni adânci
în locul unde viitorul ar fi trebuit să crească.
Și astfel, continui să umblu
printre ruinele a ceea ce am distrus,
cu pași lenți, însoțit de liniște,
știind că, în adâncul meu,
nu e loc de înviere.
Viitorul meu e o crimă nerezolvată,
un caz închis,
un cadavru îngropat adânc
sub straturi de indiferență.
În fiecare noapte de acum
pășesc peste mormântul lui cu ochii închiși,
refuzând să-i aud strigătul,
învăluit de liniștea
unei condamnări veșnice,
unde chiar și timpul se teme să mai pătrundă.
Alex Andronic, născut în Cărpiniș, Timiș, România, pe 16 septembrie 1993, este un autor consacrat cu o carieră literară în plină ascensiune. A debutat în 2016 cu romanul „Confuz”, care se pregătește acum pentru a patra ediție. În 2023, a lansat al doilea său roman, „Întoarce-mă la mine”, urmat de mult așteptata continuare „Rămâne-mi”, extinzând universul poveștii anterioare și oferind cititorilor o nouă incursiune în lumea sa literară.
Poemele de față fac parte din volumul său de debut în poezie, Ex Igni Natus.
