plasă de siguranță – spațiu între molari
cu cât mai grea euforia, cu atât mai aproape picajul.
știu prea bine asta. de o mână de nopți
am pentru prima dată privilegiul unui somn blând și din ce în ce
mai tandru, sub demnitatea odihnei fără perne,
fără saturație, ca trosnitul blând de dinți al unui pui când își găsește mama.
în colțul nostru nu se distinge os de lichid,
se scurg membrele, sclipesc sub led două maxile
care se sfărâmițează una pe alta. sunt pregătită pentru o durere
care nu mai vine, o presă hidraulică ce în loc să scârțâie,
îmbrățișează. apasă tare de tot
până compulsia de consum devine omogenă, se amestecă perfect
cu frica de absobție.
nimic afară. aici,
mărturia intoleranței mele se află între coapse,
sus până la măruntaiele premium cu miros de lavandă,
sus până la helixul mușcat între 27 și 6, un tren care pleacă din gară,
o mână care tremură, un ochi care nu clipește, sex de velocitate mică,
adorare. mă gândesc la antiteza dintre căldura coastelor tale
și felul în care pereții se mănâncă unii pe ceilalți
sub umbra insectelor care caută un trup
să scape de foame.
post-industrial
lumea văzută ca ascunziș nu și-a desfătat niciodată funcția.
organele ei se desfac marginal între blocuri părăsite,
pline de igrasie obosită, din care se înalță o cultură de păduri cimentate.
mă hrănesc din proprii mei sâni din poziție fetală
ca să descânt formolul din lapte //
deconstruiesc autosuficiența
arbuștilor de beton armat din scorburile cărora se aruncă târâtoare,
cu hotărârea exacerbată a unui om care a pierdut căminul,
banii, toate firele cu care putea să coase
un rai de capital. o moarte anticlimactică.
asfaltul lor lichid îmi rămâne pe brațe, îmi linge
arsura deloc artificială.
mă îngrop în memorialul uleios
unde toate oasele sunt prea scurte să fie suficiente altor oase,
o lipsă de loc de odihnă.
cartilaje uscate la soare.
voi deveni plastic dur,
voi fi atentuată de iarbă.
inteligența materiei,
un cer care se deface de scârbă.
Lucky 8
îmi place răceala care se simte doar când bate vântul,
pielea de găină cu loc între pori pentru sare,
să tremur destul cât să reconsider a opta țigară a zilei,
nu cât să nu o fumez,
genul de atmosferă care zdrobește.
mă trag singură de mânecă despre sănătate și mă prefac surdă.
sunt tânără încă, un adevăr periculos când nu ai mult de pierdut
și nu am,
deci aleg să vizualizez mortalitatea ca un pui de mâță
făcut ghem de frig, își ascunde blana udă
după picioarele cuiva prea ocupat să observe,
un fel de fragilitate care îți mușcă pe rând toate nevoile
până te consolezi în lipsă. totuși,
răceala propriului corp
îmi dă de înțeles că există lucruri frumoase în viață –
o siguranță,
e posibil să mă îngroape cineva până dau de toate,
două,
destulă siguranță cât să am luxul să mă visez dumnezeu
în balconul de două persoane în care stau singură.
liniște. mi se pare că aud pași prin ploaia de afară.
mi se pare, doar.
urmează a noua.
Naomi Bîldea (n. 2002) a fost publicată în reviste și platforme online precum Echinox, Matca, Timpul (Ediția din Republica Moldova). A avut lecturi publice la Comuna30, Zona9 (ca urmare a participării la Z9Camp) și Cenaclul Matca. În prezent, este absolventă de psihologie la Cluj și este pasionată de interdisciplinaritate în artă.
