A fiecărei zile
În fiecare zi respir aer din pumn
așa cum fac, probabil, toți scafandrii
înmormântați fără tuburile de oxigen.
În fiecare zi văd trecătorii
ca pe niște lame ascuțindu-se lent
prin forfecarea cu celălalt,
iar apoi cu celălalt trecător.
Trecătorii.
Le înghit fiecăruia umbra,
după cum înghițeam mai demult
umbra fiecărui arătător de tată
ce îmi felia camera copilăriei
în hălci netrăite îndeajuns.
În fiecare zi lumina se stinge
fără să-mi aduc aminte
să o fi aprins cineva, înainte.
A pipăirii
Înghițisem
o balustradă de pod
cu tot cu lacătele puse acolo de îndrăgostiți,
cu tot cu aerul sudat
în decorațiunile alea de oțel.
Întins, mai apoi,
pe asfaltul podit cu carne de tălpi,
mi-am deschis brațele
adulmecând cu penele, precum cu degetele,
aer pentru a-l inhala prin toate fracturile,
prin toată înnodătura mea,
lin către scripeții și pârghiile lumii.
Simțeam în jur doar torace
și tot ce voiam era să pipăi acolo
taina Făcătoarelor de urme.
Unii le vor numi „șanțuri intercostale”,
eu le mărturisesc drept locuri ale degetelor mele,
însemnate pe trupuri,
plumb, poate, devastat de atâta prăbușire.
Întâi am pipăit.
Abia apoi am murit.
A siluirii
Pe limba mea, pavată cu piatră cubică,
câțiva genunchi șlefuiți își târăsc încrucișarea
întru siluirea binecuvântării.
Nimeni niciodată nu a fost miruit pe buza de jos,
afară, poate, de momentele acelea
în care sacii lacrimali varsă, pur și simplu,
mănunchiuri de câte trei degete
gata împreunate ca pentru semnul crucii,
așa, cu vârfurile orientate spre propria cădere.
.
Pe limba mea, pavată cu piatră cubică,
aceiași genunchi, înjugați la rame de icoane expirate,
trag după ei bagaje abandonate pe traseu de sfinți.
Pe limba mea pavată cu piatră cubică
nu umblă nimeni fără un gol în piept,
fără locul din care i s-a rostogolit fiecăruia,
spre tălpi,
răstignirea.
A dezmățului
Ți se împuținase atât de mult întruparea
în diminețile acelea,
încât mă rugai străveziu
să mai adaug încă o gaură la limba
cu care trebuia să te cuprind
cataramă cu cataramă,
cercuire cu cercuire.
Complet destrupată mai apoi,
te țineam infirm și strâns
în dorul de a ne catapulta
precum, odinioară, acrobații la trapez,
țintind mereu doar golurile înnodate în plasa de siguranță.
Clipa supremului dezmăț:
furtul aerului din nări
exact în secunda inspirării lui.
A fracturii
Ai observat și tu, nu-i așa,
că fiecare prăbușire
ne proiectează obsesiv
de aceeași parte a fracturii,
ca și cum amândoi
ne-am fi întâmplat mai devreme de facerea lumii,
ca și cum am fi apărut înainte de despărțirea întunericului de lumină,
și, mai cu seamă, înainte ca întunericul să se numească noapte.
Probabil, oamenii numesc singurătate
sentimentul sufocant că suflarea lor de viață
e un miracol petrecut
înainte ca lumea să înceapă cu adevărat,
cu acte în regulă,
odată cu Creația.
Doar noi, noi doi numim singurătate
îmbrățișarea ștrangulată de înghițitura
întortocheată de aceeași parte a fracturii.
A cotrobăirii
Înaintezi grăbită prin pielea mea
ca un miner răvășit,
desigur, fără cască, fără cizme,
melc proaspăt vindecat de orbire
ce mânjește locul prin care se târăște
cu urme de pânză
mirosind a limbă de curând devorată.
Fiecare cotrobăie în fiecare
deliric, mereu în criză de timp,
ca într-o halucinantă percheziție
căreia acum, acum îi expiră mandatul.
Deschizi, amesteci, arunci,
pui de-o parte, închizi,
ba nu, lași deschis,
pui înapoi,
ba nu, închizi.
Întredeschis.
„Am plecat”
Aș veni.
Călin Crainic lucrează în publicitate de peste 20 de ani, predă copywriting studenților de la Cluj, în mod cotidian se ocupă de strategii de branding și comunicare pentru clienți din diferite industrii. Din asta își câștigă pâinea și cuțitul.
Poezia e una din rarele ocazii în care își eliberează scrisul de obiective de marketing. Scrie, așadar, din rațiuni exclusiv compensatorii.
