I.
Băiatul cu păr răvăşit care se aseamănă apoi cu cearşaful
Băiatul cu cămaşă neagră cu privire bleagă dar care ştie
că viața e de căcat că e rău ce face că nu îi face bine că e sclavagit la muncă
Băiatul care-mi face bine o dată pe lună care mă întoarce
pe părţile pe care nu le cunosc care mă înfăşoară
în el dar nu destul care separă
fericirea de viață separă
iubirea de corp
devine
un instrument de adus tristeţe
o maşinărie
depersonalizată o inspecţie
a sensibilităţilor
corpul lui
o hartă pe care o desenează piraţii în desene
X-ul e comoara X-ul e de fapt o parte din mine şi e uşor de găsit
X-ul e greu de atins însă X-ul e
o literă simplă e dificil să o greşeşti
îmi lipesc buzele de spatele lui
cu duioşia unei iubite cu instincte materne
îi duc mâna înspre gura mea
cu setea proprie
a cuiva care gustă uneori din plăcerile cărnii
Băiatul care s-ar speria dacă ar afla
că am scris despre el
Băiatul care mi-ar plăcea să adoarmă pe perna mea
Băiatul care nu poate de fapt
să adoarmă
II.
Cineva vine
şi cineva pleacă
Eu nu mă gândesc decât la mine
Cineva vine dar n-a spus niciodată că o să stea
Statul îmi face rău când nu e despre mine
Mă ridic şi plec dar n-ajung prea departe
Maximum în bucătărie
Casa asta mică mă trage înapoi
Mă-nchide când eu încerc doar să-mi deschid picioarele
Pentru cine
Ne jucăm şi mă-nchide cumva ştie mai multe cuvinte decât mine
N-am întrebat-o niciodată dar când mă lovesc de uşi
ştiu
Primul pas făcut în casă dictează seara
Prima mână pe clanță prima haină în cuier
Primul cuvânt spus iar eu întâmpin pe toată lumea la fel
Am julit peretele din dormitor am lovit tăblia uneori mătur gresia cu palma
Pe care mi-aş dori eu s-o primesc
Gentil
mă comport cu colțurile casei ca şi cum ai exista în fiecare
Pentru pânzele de păianjen doar trag aspiratorul după mine ca pe-o coadă grea
E greu să fii domestic e greu să fii domesticit
În serile în care nu-ți mai simţi nici mâinile nici fața
Eu iert totul eu îmi revin mereu
Apoi în dimineți înnorate îmi tremură picioarele dar continui să merg
Mă-ntorc în locul din care toată lumea pleacă
III.
O poză care să surprindă tot
n-am făcut niciodată n-am văzut niciodată
Seri în care aş vrea să mă cuprind toată
Seri în care nu reuşesc decât pe jumătate
Împărtăşesc captura de parcă
e ceva ce ne-ar ţine în viață
Pe mine mă stinge pe tine nici măcar nu te-aprinde
Mie-mi provoacă vise toate îmi provoacă vise dacă mă gândesc suficient de mult
Eu şi prietenii mei la tine acasă
Nu ştiu ce căutăm acolo dar râdem
facem poze
şi râdem
Mihaela Munteanu are 21 de ani şi e masterandă la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din Bucureşti. A publicat în Echinox, Timpul, Literomania, Planeta Babel, O mie de semne. A citit la Institutul Blecher în 2021 & 2022 şi la Poetic Hub în 2023.
