#poeziadeGOLAN|grupaj inedit de poeme de Călin Crainic

A mâinii

În câte scânduri se sparge mâna
atunci când se prăbușește,
ca o oftare de fontă,
peste pământ?

Hai să ne legănăm împreună brațele fracturate,
dulce, ca pe niște avortoni de vârsta a treia
rulați în giulgiu de cernoziom,
apoi, să le aruncăm cu zgomot
în gropi, peste sicrie,
cu certitudinea scrâșnită
că acoperind, îngrijim.

Fără greul vreunei însămânțări
metale izbucnesc supus din pământ.
ca și cum cineva ar ara din înăuntrul brazdei.

În câte scânduri se sparge mâna
atunci când mângâie,
ca o oftare de fontă, pe dinăuntru?

A copilăriei

Semnul copilăriei,
trecătorii linștiți
cercetându-mi drăgăstos bretonul,
ca și cum și-ar odihni greul mângâierii
pe balustrade.

Urletul mut, invizibil
se evapora urcând
spre cerul în care devenea
norul unei alte copilării,
trasă forțat, ca un pulover
cu gura gâtului strâmtă,
peste altă făptură cu breton.

Semnul copilăriei,
priveghiuri cu bătrâne și bătrâni
împingându-mă să privesc mortul
direct în monezile care îi acopereau ochii
ca două ascuțitori
așezate cuminte în penar
și peste care capacul se închidea mereu cu zomot.

„Ți-ai făcut ghiozdanul?”
Imediat.

A mirilor

Eram miri
în văzul văzurilor.

Ciocneam ceremonial
ridicând în aerul rămas
unghii de cerb pline ochi cu iarnă păscută.

Sorbeam broboane susurate în muchia manșetei,
prin vânătai de copită topită
până când prindeau a levita din noi
margini bolborosind a înecat.

Mirii firii,
mirii plinei mirări,
spre etern-galilee,
teodicee.

Mima minune,
preschimbarea apei în maree.

A purtărilor

Câțiva bărbați poartă groapa pe umeri,
au mănuși și pălării, în rest nimic.
Le lucesc venele fredonând noduri,
vene precum cabluri purtătoare de legământ,
cabluri turcoaz.

Lasă în urmă dâre de inele
însămânțate în glod de rod, călcătură de fier.
Tălpile, tulpini.

Bărbați cu șenile suflecate până în plămâni
ce știu să apuce orizontal,
așează pe paie de sticlă
hârlețul opintit de cantul cântării, în aval.

Aici și-a lipit genunchii de limbă
în timp ce icnea,
un hamal.

A rănirii

Când ne vom răni
vor apuca deja să ne fi salvat.
Puzderie de vâsle ne vor fi sulițat intercostal
în căutarea Evei zidită, astupată, sufocată în bărbat,
precum Ana lui Manole
în mortarul rânced, poate de-altă femeie refuzat.

Colacele salvării
înfometau netemperat în dârele mării-mirării,
cusute din sfori de lumânare aruncată.

Să spunem spunerea, prevenitiv,
devreme și definitiv.

Când ne vom răni
vom fi apucat sturionii tropăindu-ne apa,
ciopoare de râme în scripeți prânzindu-ne groapa,
cu daruri înclopotindu-se prin firi,
ne vor depune în zale din cârlige pescărești înnodate,
pe făină de barcă, pe-ngăduite priviri.


Călin Crainic lucrează în publicitate de peste 20 de ani, predă copywriting studenților de la  Cluj, în mod cotidian se ocupă de strategii de branding și comunicare pentru clienți din diferite industrii. Din asta își câștigă pâinea și cuțitul.

Poezia e una din rarele ocazii în care își eliberează scrisul de obiective de marketing. Scrie, așadar, din rațiuni exclusiv compensatorii.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici