flow
se usucă apa pe picioarele podului
mirosul meu e de mâl şi calc tot mai des pe o suprafaţă casantă
crăpată şi fadă pe care obişnuiesc să o numesc relaxare
toate funiile care mă ancorează sunt întinse la maximum
toate coloanele mele s-au frânt în dimensiuni paralele care îmi poartă numele
aştept cu nerăbdare ziua în care nu te vei mai întoarce
în filmele mele târzii de lângă refugiile crestate de umbră pe care le-am construit
ca pe nişte capele virtuale ale realităţii mele de atunci
mă simt uscată în lipsa respiraţiei umede a dimineţii
în lipsa aburului cald al condensului montan
mă simt departe
de aceste ghemuri de pixeli sortate pe luni şi oraşe
stau cu picioarele în apă şi am gura uscată
deasupra fluxului de imagini care se repetă
pe deasupra mea nu mişcă nimic
e un cer static şi material
trăiesc ca un vierme de nisip
levitând deasupra deşertului
x
gustul pe care îl lasă popcornul cu caramel pe dinţi e viaţa pe care
nu am găsit-o în sferele de plastic cu surprize la 50 de bani
nu totul vine de-a gata şi uneori e nevoie să faci un castel de nisip din
timpul pe care l-ai irosit
să torni peste el beton
să-l îmbraci în iedera care va acoperi toate crăpăturile
să fie casa în care doar ecoul paşilor şi al gândurilor tale
să fie parola de acces
e un joc sinistru de care ne bucurăm nici nu mai contează clasamentul
nici ochii roşii de la finalul holbării în tine
suntem ecrane cu luminozitate prea mare
şi doar la lumină ne vedem mai stinşi şi ne dăm seama
cât de slab pâlpâim printre luminile
oraşului în care ne-am săturat să pierdem
noaptea bruschează lumina
şi fâşia de viaţă pare totală imuabilă
nevinovată cumva
trăieşti tot ce e al tău şi înveţi pe parcurs să te bucuri
şi de lipsa bucuriei
poate e mai bine să rămâi ca pasager
nu ai prea multe de făcut
dicţionar
vreau să renunţ la orice fel de explicaţie
vreau să vezi şi tu să simţi şi tu
aceste lucruri mici care sunt atât de aproape de mine
vreau să îţi bag degetul în ochi
prin masca asta cu trăsături care te face altcineva
să devin un cablu
să vezi lumina mică albastră regulată a căştilor care
reflectă pe perete o pată mare prin care umbrele firelor mele de păr
devin uriaşe păduri tropicale
un micro devenit macro
să priveşti în lumea asta ca şi cum doar pe ea ai avea-o să te muţi aici
să te laşi întreţinut de pulsul unei simulări de viaţă
dată de un aparat care menţine proiecţia
să schimbi doar paradigma şi să găsești tu pentru mine
un singur cuvânt în dicţionar care să pună capăt eforturilor mele
urme
îţi spun că e prea târziu ca să te salut cu bună dimineaţa
dar dimineaţa e când bei prima cafea şi pot să o amân la nesfărşit
refuz să mai reproduc date din calendar pe pielea mea
şi fac o radiografie a conturului meu ca să nu devin o cifră
ce bine că am degetele cu aura lor încărcată de carne vie
în contrastul luminii care
începe ca un xerox să reproducă amprenta
şi nu mai pot face nimic cu ceea ce am fost
sunt găuri în imagine
haine mâncate de molii sau o sită prin care nu văd tot
revin la vechile obsesii
memoria ca un fel de explozibil care
dinamitează prezentul
trecutul personal – un recycle bin pe care nu-l mai goleai –
devine un gard static dar viu prin care văd parţial bucăţi de viaţă
împăienjenite de ameţeli pe care le extrag din deconectări repetitive
nu vreau să mai încep ziua asta
deja pare ca ieri
nu am avut un prieten pe nume kimchi
dar am avut bucuria de a avea un balon cu heliu
un mod inocent de a fi high
o plăcere bovarică
el era prietenul meu în zilele în care
era prea cald ca să ieşi afară înainte de ora 19
şi priveam amândoi praful cum se ridica la etajul 6
dar kimchi era prietenul lui chowder
la care mă uitam în timp ce îmi făceam supă de roşii la plic
iar balonul meu se dezumfla
şi mă dezamăgea coborârea lui
la jumătatea camerei
apoi pe podea
ca orice aşteptare contrazisă de realitate
totuşi îmi plăcea mereu prima dată
pe care o căutam
a doua oară
ştiam deja că kimchi nu va rămâne mult timp high
şi deci nici eu
praful nu se va mai vedea la fel la geam
şi deci nici eu
poate asta e motivul pentru care trag de timp
de mine de panglica unui balon
pentru că aş vrea să le consum
să nu mai am memorie
ca să pot face pot face lucrurile o singură dată
Andreea-Roxana Ghiţă are 22 de ani şi este masterandă la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. Pasionată de literatura contemporană, în special de poezie.
A mai publicat poeme în revistele Amfitrion, Echinox, Vatra şi la secţiunea Noncanon a platformei Şangri-La Artistic Ground.
