#poeziadeGOLAN|„Fața văzută a Belgradului”, grupaj de poeme de Gabriela Alexandru

Fața văzută a Belgradului 

Un sânge nefiresc în inima ceţoasă a Belgradului
Curg pe străzi, tramvaiul depăsește culorile curcubeului
În creierul meu, chiar în lichidul cefalorahidian, încep sa înoate nuanțe noi
Inima pulsează sub blana cenușie iar tu îți reamintești zilele săptămânii în această limbă slavă –
Puncte de reper într-o cronologie inventată

Vrei să mâncăm ceva?
Vreau să mâncăm soarele – îți spun, mă rotesc pe călcâie, o iau în faţa ta, la ani lumină distanță de vechea mea existență
Aș vrea să mănânc soarele, să simt cum îmi arde toate regretele
Îmi ies șuviţele din coc, stele dintr-o nebuloasă
Renasc pe un scaun înalt, într-un restaurant învăluit în lumină străvezie, poate chiar verde, undeva sub apa gândurilor mele
Îți mănânc cu o poftă nemaivăzută
Inima
Și mă joc cu picioarele sub masă.

Jurnal fără destinație 

sper cã pot sã mã lungesc pe canapeaua dumneavoastrã
în tot cabinetul miroase a iarbã tãiatã
a venit cel mai frumos şi cel mai inteligent pacient
dar lipsit total de nuanțele schimbãrii
bine prins în rãdãcini şi nu în chingi
pãstrându-şi un jurnal fãrã cuvinte
la piept
asistentei i-au fugit mințile
bine cã le-a prins şi v-a fãcut o cafea tare din ele
chiar ea, cea mai frumoasã femeie
e vrednicã de milã
când aranjeazã dosare cu mâini care ar trebui sã culeagã maci
am şi eu o suferințã ascunsã ca tot omu’
mã doare teribil jumãtatea de mãsurã a lucrurilor
când sunt îmbrãțişat doar pe jumãtate
când doar jumãtate din povestea mea este ascultatã
restul vorbelor unde se duc
îmi pare cã se întorc spre mine
un arc magic cu sãgeți care se întorc şi ucid
poveştile lor ajung întregi la destinație
nu se vatãmã în lunga cãlãtorie de la gurã la ureche
inima le pune la infuzat
miroase a ceai indian, ceai de poveste
dar am şi eu un jurnal fãrã cuvinte
inocent şi tardiv precum jurnalul annei frank.

Un altfel de balet

Eşti
170 de centimetri de înțelepciune pe verticalã
pãrul tãu dã muguri în fiecare poveste tristã
te aşezi pe scaunul tãu şi priveşti spectacolul
lebedele au urcat drogate pe scenã
privim picioarele încordate şi aripile care iau toatã vina lumii
la un moment dat lebedele se iau la bãtaie
sala se umple de fulgi și pene
pene şi fulgi

mâna ta se lungeşte şi prinde un orgasm din aer
eu aplaud pânã la sângerare rãnile din palme nu mã dor
ai aplaudat vreodatã spectacolul unui cutremur de sub dãrâmãturi?
fãrã aer, strivit cu totul, mațele tale fac dragoste cu molozul
se aud atât de frumos
râsetele noastre în sala goalã
nonsensul cade peste noi
cortinã de sânge.

Hrana lumii

Mi s-a spart sărutul la urcarea în tren
Ne-am zis că ne iubim și ne-am gândit la poemele lui Neruda 

Inima mea era un covrig cu seminţe
Care hrănea lumea

E plăcut să vezi răsăritul din tren
Dumnezeu se rotește pe un scaun de birou
Și se împrăștie în aerul crud


Gabriela Alexandru a apărut pe lume într-o zi de vară, pe 24 august 1993, în București. În liceu, a pornit în aventura scrisului cu un eseu despre neputința de a iubi. A continuat și a scris poezii: rime și versuri albe. Poetul adolescenței ei a fost Nichita Stănescu. Aproape fără să-și dea seama, în crizele sale de efuziune lirică, încerca să îi continue mesajul. A urmat experiența cu facultatea de Istoria Artei, unde a învățat să privească arta prin lentila contextelor istorice, a vieții și a mentalității celor care au creat de-a lungul timpului. Câteva dintre poemele ei au apărut în reviste locale, iar apoi a intrat în sfera jurnalismului online, unde a scris în principal articole despre spiritualitatea orientală. Se declară o poetă experimentală care vrea sa transmită Iubire. Poemele de față fac parte dintr-un volum în lucru.  

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici