îmi amintesc hârtia de una sută lei cu Nicolae Bălcescu
de pe biroul meu
e ruptă, exact cum am fost noi.
îmi amintesc că îți băgai mâna în nas și scoteai universul
în foi și îndoit la colțuri
îmi amintesc că ai fiert marea Mediterană cu mijlocul ochiului
și după aia te-ai evaporat și tu
și ai făcut nisipul o sticlă în care se vedeau șapte păcate
îmi amintesc că ai râs, ai plâns, ai ars, ai ras, ai șters și nu ai scris
îmi amintesc că, oricât de clișeic sună, ești un soare prin canale
fix ca clasa muncitoare
îmi amintesc că puneai muzică și toți zeii se întorceau cu fața
că nu tăiai ceapa, dar ai tăiat străzile în lung și-n lat
nu-mi amintesc că m-ai iubit
nu-mi amintesc că uitasem asta
nu-mi amintesc cum stăteai pe scaun și râdeai
stăteai în mașină și dormeai
îmi amintesc că m-ai pupat într-o dimineață când credeai că dorm
eu nu ațipeam, eu muream clipă de clipă și toate clipele le turnam
într-un biberon pe care să îl bei tu
îmi amintesc
pastile, pastile, pastile, pastile, pastile
spitale cu fosă septică criminală care vara înghite copiii veniți după minge
îmi amintesc ce limpede era dimineața în care te-ai mutat
și cât întuneric a adus umbra ta de soare
îmi amintesc că nu ai vomitat, dar eu da
nu ai plâns ființe vii, doar eu, jumătăți de animale moarte
îmi amintesc tot alcoolul, băile, sticlele sparte de vin
somnul ca un călău al injecțiilor, somnul care ne-a mâncat până la urmă
îmi amintesc florile ca un lacăt pe piele, care doare
și toate cărțile nearse în distanța dintre mine și tine
cum îmi amintesc și de câte ori voiai, iar eu tăceam
de câte ori vorbeam, iar tu plecai
în
jos, jos, jos, jos
îmi amintesc cel mai frumos Chișinău pe străzile căruia ai făcut să curgă sânge și filmul la care ne-am uitat și-n apusul sângelui am îngropat o viață.
Îmi amintesc barurile cum se sparg, corăbiile cum ard în port la Anvers
țipetele cum mă sufocă
și nopțile.
Îmi amintesc de toate, dar tu nu ești printre ele
Până la urmă nici eu nu am fost în visurile tale
Și asta e un fel de corectitudine politică.
*
de ce stai fiul meu? De ce nu te grăbești spre moarte?
de ce nu fugi spre tren?
jumătatea mea de viață goală
pe care am lăsat-o în dormitoare în care
am pierdut florile
culegeam să fac un buchet
patru flori și cu ultima tot patru
se usucă pe jos, ele nu mai zboară
au ars toate casele în afară de apartamentul tău
eu nu trimisesem niciun mesaj niciodată
așa era opțiunea pe cartela aia
ca și cum ai fi plecat de aici un an fără mine
dar e mai rău: ai plecat de aici cu mine.
Și abia asta aduce a sacru, dar tu nu mai ții minte contextul.
*
m-am văzut pe mine azi – o casă neterminată de atâția ani că începe să se dărâme
așa sunt și eu
mă dărâm de atâția ani că poate am început să exist
mă dărâm, mă îmbăt, mă sparg și toate astea la patru mâini
și doi mâine
planul doi vs planul B
antrenate de hepatita C (acum se vindecă, au scos ăștia un vaccin)
nu am planul 2, toate listele mele încep de la 3 încolo
de la 3 noaptea
și dacă era ziua, aș fi precizat eu
aici lumina nu e decât de la fulgere
da, e un pic trist, dar Pământul fagocitează multă lumină
Narrenschiff și altceva nu
Dacă era casa mea, o legam de două baloane cu aer cald
Și o puneam să se învârtă în jurul a cinci puncte
dacă tu erai vreo secundă a mea ai fi putut să plângi
adică să plângi în realitate
de ceva subtil, imprecis, plin de vag
de fericire.
Cristian Ciulică (n. 1997) a absolvit în 2019 secția de Matematică a Facultății de Matematică și Informatică a Universității din București și în 2021 un masterat la aceeași instituție. A publicat în 2019 volumul de poezii Sieland la editura Herg Benet.
