camuflaj
Dacă ai putea fi un animal, ce animal ai fi?
e una din întrebările la care nu știu să răspund
poate o caracatiță care să-și încolăcească brațele în jurul tău
dar te-aș sufoca și mi-e teamă de apă
poate o leoaică mândră, doar că
n-aș vrea să fiu niciodată mai puțin decât un leu
și leilor nu le e frică de nimic
poate o broască țestoasă, dar dacă aș avea o carapace
mi-o imaginez plină de fisuri și la ce bun o carapace
dacă nu e indestructibilă
poate o egretă albă cu ciocul negru și piciorușele galbene
dar mi se face rău de la înălțimi și libertatea asta mă sperie.
Tot ce știu e că
nu aș vrea să fiu un cameleon
identitatea mea fragmentară să se recompună incidental
să mă risipesc ca niște fire de praf grămadă
de fiecare dată când lucrurile nu merg bine
strâng ochii tare când lumina e puternică
la fel și din dinți atunci când ceva mă supără
picior peste picior și vârful piciorului stâng încolăcit
pe gamba dreaptă.
Totuși
aș vrea să țin unul în mâini, să-și schimbe culoarea
în nuanța pielii mele & să fie acolo
ca și cum nu ar fi nimic.
tristețe provincială
dragă m.
era o zi de marți insuportabil de însorită
mascara ieftină valuri pe obraji
un șervețel murdar pe care-l rotesc pentru
o părticică uscată și albă cu care să șterg
creionul care s-a întins peste tot
Vă rog să mă scuzați dar chiar nu mă pot opri nu știu ce am
vocea de la o distanță de o mie și una de vieți complet altfel
(Cel mai mult mă agasează că nu au de-a face cu mine)
Nu-i nimic, mă așteptam să plângeți
Ochii mei roșii. Un pic de ură pentru înțelegerea și liniștea ei
(știu că nu ar trebui să scriu ură pentru că nu o poți vizualiza
ar trebui un truc sensibil care s-o arate fără s-o numească
doar că dacă vreau să îți vorbesc despre adevăr atunci
chiar nu era nimic frumos sau complicat în sentimentul ăla).
Ar putea fi o scenă ieftină dintr-un roman polițist senzațional. Dac-ar fi să salvez
mini-epistola asta, atunci ți-aș spune că pereții s-au fisurat cu încetinitorul, iar la fiecare crăpătură eu trebuia să întind mâna și să trasez cu degetul linia în zigzag fără să greșesc. De fiecare dată când mă opream, îmi sugeam degetul și sângele amestecat cu var îmi întorcea puțin stomacul pe dos, a durat mult să trasez fiecare crăpătură minusculă și când am terminat continuam să plâng, doar că în loc să îmi simt inima ușoară, pur și simplu cred că o căram plină de calcar și cel mai nașpa e că ăsta era ultimul lucru trist de pe listă.
sunt multe lucruri despre care aș vrea să-ți scriu dar dor așa că mă opresc aici.
Ramona Boldizsar e poetă și gazda podcastului literar Perfect Contemporan. Scrie pentru că asta îi oferă sens și îi dă o șansă la întregirea identității.
