Aproape cărunt, mai aproape decât oricând
de stop-joc,
îmi strâng cuvintele risipite și le șterg de zațul
care-mi serbezește dicția
și capilarele:
pe unde-o să scot cămașa în ziua în care
copiii mei vor pricepe
care e treaba cu tine, punct Ro?
Voi face pe prostul?
Voi invoca antecedente faimoase,
greaua moștenire a cel puțin zece (de ce nu cincizeci)
de generații de sacrificiu,
de zărghiți cărora le-a trecut prin scufie
că vor îndrepta ei șchiopătatul și umilința,
neajutoarea înscrisă în ADN,
pe care o râcâim ca pe-o bubă răscoaptă
de care îți e scârbă dar o și ocrotești,
mătușa asta inegalabilă-n ostropel și turnătorii,
buldozer imoral
care nu a cunoscut pastila de a doua zi sau regretul?
La ce folos râvna în tractirul nostru feudal
cu o conexiune la internet mai rapidă
decât însușirea curioasă de a fi grijuliu cu cel de alături,
decât orice bolid care ne-ar putea
decupa din peisaj, depunându-ne triumfători și livizi
în cochilia unei țări plicticoase și așezate
care n-a avut de-a face cu dorul,
răchita și micșunelele?
Aproape cărunt, mai aproape decât oricând
de stop-joc,
îmi strâng zdrențele de curaj
și mă-ndrept pe brânci către muțenie
păcănele
sau terorism.
Claudiu Komartin (n. 1983, București) a publicat cărți, a făcut, a dres. Luat la bani mărunți, dă din colț în colț și dă vina pe Nicanor Parra, Pasolini și Mariana Marin. Nu știe să se ferească sau să facă orice altceva, și de aceea nu se mai poate lăsa.
