În Gara CFR Brașov văd că trenul meu spre Bistrița merge pînă-n Valea lui Mihai. Mi-am luat să citesc pe drum noul roman al lui Andrei Kurkov, „Samson și Nadejda”, tradus de Diana Iepure și apărut la Editura Paralela 45. Din gara Brașov, în aceeași direcție – un tren plin cu mașini militare. Kurkov, pe coperta a IV-a: „Mă tem foarte mult să nu uităm de Ucraina”.
Cititorii români se plîng că în romanele scriitorilor noștri nu e acțiune, de aceea-s cam plictisitoare. Ei bine, în primul capitol al romanului lui Kurkov, care are doar patru pagini, e acțiune cît pentru un roman întreg. În drum spre croitor, Samson și tatăl său au fost ajunși de cazacii călare, care au tăiat cu săbiile tot ce-au prins în cale, i-au despicat capul tatălui, care în ultima clipă l-a împins pe fiul său, astfel salvîndu-i viața, pentru că sabia care-i venea în creștetul capului i-a tăiat doar urechea. Samson nu-l poate vedea pe tatăl său mort, așa c-a luat-o la fugă, cît mai departe de locul acela. Fuge pînă ajunge în fața casei unui doctor care-i dezinfectează rana și i-a dat o cutiuță pentru urechea tăiată. Apoi s-au întors împreună la trupul tatălui, care nu mai avea bocancii lui faini, dar îi rămăsese, totuși, portofelul bine ascuns. O căruță strîngea cadavrele de pe marginea drumului. „Marți, 11 iunie 1919, deveni ziua în care întreaga lui viață de pînă atunci fusese anulată”.
Ce frumos se uită floarea soarelui la mine.
Am ieșit din județul Brașov.
Carmina mi-a zis, la gară, că de fiecare dată cînd plec singur la întîlniri din astea, scriitoricești, își face griji, „cum a plecat Bodiu la Oradea și a murit ca prostu”, a zis ca pentru sine. De parcă el ar fi ales să moară, la vîrsta aia. Și să am grijă „cu palinca lor”. De parcă merg la Sîngeorz-Băi, nu la Bistrița. La Poezia e la Bistrița.
Tatăl lui Samson fu îngropat în mormîntul familiei, lîngă mama și sora lui Samson, care a rămas singur în apartamentul familiei. În camera tatălui găsește pașaportul familiei, făcut acum cîțiva ani, în 1913, cînd tatăl său visa să călătorească împreună, părinții și cei doi copii, prin Austro-Ungaria. Acum nu mai era nici Austro-Ungaria, nici soră-sa, nici mamă-sa, nici taică-so. Samson își dă seama în scurt timp că urechea tăiată e exact precum cealaltă, aude și îi transmite lui tot ce aude. Vecina, o văduvă de vreo 40 de ani, îi zice că acum e orfan și e greu singur, ar trebui să se însoare. Îi face cunoștință cu o tînără, Nadejda, care, deși din familie veche, bună, vrea să devină om nnou, se angajează la noua putere, se face utilă pentru societate. Între timp, soldații roșii confiscă din casele oamenilor, pe care-i și ucid, dacă nu le convine ceva, le ocupă apartamentele. Și Samson se trezește cu doi în casă, care ocupă camera tatălui. Atunci urechea din cutie se face utilă și Samson aude tot ce uneltesc ăia în șoaptă, după ce se culcă. La primul „subotnik” o întîlnește pe Nadejda din titlu.
Adolescenta care a intrat în cupeul meu din tren a dormit pînă a intrat și un cuplu de bătrîni. El povestește singur, chiar dacă vede că eu citesc și nu-i dau nici un semn, iar fata doarme. Zice că el cu bicicleta merge mai repede decît trenul ăsta și că pînă la Oradea o să se topească, că lacul ăla are pești, că baba lui stă pe alt scaun decît trebuie, că trenul are aer condiționat, doar că nu-l funcționează, că biserica aia-i din lemn, că s-ar duce la WC, dar îi e și frică de ce-o să găsească acolo…
Biroul tatălui a fost confiscat și dus la miliție, iar Samson a alergat după căruță, iar șeful îl pune să scrie amănunțit despre cine e el și ce e cu biroul, apoi îi spune că are nevoie de oameni educați și curajoși și-i propune să rămînă să muncească la ei, chiar în această cameră, la biroul lui taică-so și i se va da și armă.
Toți cei trei colegi de compartiment stau pe telefoane, dar doar moșu’ e și cu sonor (i-a zis baba să dea mai încet), sare de la un program la altul, oprește la unul cu muzică populară, Nu are de gînd să-l oprească, la a doua melodie mă uit urît la el și se prinde, iese în coridor. Asta mică și țîțoasă stă crăcănată, în egări din ăia prin care se vede tăt, își ridică picioarele pe cușetă, încălțată, o înghesuie pe bătrînă într-un colț.
Soldații roșii îl pun pe Samson să-i ajute să scape de păduchi – jumătate de oră pe care n-o va uita niciodată, dar pe care nici n-o va povesti niciodată. Pînă la urmă ăștia doi au fost arestați pentru tîlhărie și încercare de a dezerta.
Trenul nostru a întîrziat destul de puțin față de ce se spune la TV, iar ăsta de la Sărățel trebuia deja să plece de juma de oră spre Bistrița. Păi dacă vine de la Cluuuuj…
În afara lecturilor (și concertelor de după), la Poezia e la Bistrița se mai decernează cîteva premii, în deschidere, la Palatul Culturii. În acest an, Premiul pentru Literatură al orașului Bistrița a ajuns – cu mare bucurie pentru toată lumea – la Matei Vișniec, premiul Laura Albulescu pentru Editorul anului – la Claudiu Komartin/Casa de Editură Max Blecher, iar prozatorul invitat de poeți a fost Radu Pavel Gheo. Nu s-a descoperit, însă, din păcate, și Librarul anului, cum (aproape) ne obișnuiserăm.
Claudiu Komartin a făcut un omagiu pentru editoarea Laura Albulescu, despre profesionalismul și inteligența și umorul ei și i-a mulțumit Anei Toma, fără de care nu ar fi existat Casa de Editură Max Blecher. În încheiere, l-a invitat pe scenă pe Radu Vancu, să pună mîna pe el, aluzie la faza dintre Matei Vișniec și Ion Mureșan, care a zis că e o minune să-l avem pe Matei Vișniec la Bistrița și l-a chemat să pună mîna pe el. Matei Vișniec a zis că-i plac foarte mult marile festivaluri din orașele mici, unde e multă poezie. Și a povestit o întîmplare cu Nichita Stănescu, cînd, la o lansare, o femeie superbă a venit la el cu un trandafir, iar el… l-a mîncat. O altă femeie, la fel de frumoasă, n-a văzut faza (era foarte multă lume la lansarea lui Nichita) și a venit la el cu o floare, iar Nichita Stănescu a zis: „Să am pardon, nu mănînc decît o floare pe zi”. Vișniec a îndemnat publicul să citească zilnic poezie, un minut, cinci minute – să fie asta floarea pe zi a fiecăruia.
În prima zi au citit poezie Victor Fală (Republica Moldova), Leire Bilbao (Spania), Botond Fischer, Dan Sociu, Denisa Grădinaru, James Appleby (Anglia), Mihail Vakulovski și au cîntat cei de la formația sibiană Crocodile Paradox.
Fiindcă organizatorii ne-au cerut să citim poezii „2000-iste”, am ales texte mai vechi, din perioada „2000-istă”, așa că s-a nimerit și unul în care e mult din atmosfera Vișniec, ăla care începe cu „am prieteni mulţi dar aveam nevoie de tine” („alergătorul vrea să-l ajungă pe Matei Vişniec / de aceea fuge doar înainte accelerînd / în permanenţă viteza / ce bărbat elastic ce bărbat frumos / ce bărbat puternic zici tu / dar el se face tot mai mic / dispare după omul urnă căruia îi arunci / guma în păr îţi zîmbeşte / are o gură plină de fluturi galbeni / începe să plouă / plouă cu broaşte / multe multe broaşte galbene”). La cafeaua de (a doua zi) dimineață a venit Matei Vişniec și mi-a zis că e „foarte încîntat că m-ați citat aseară. Foarte încîntat că m-ați citat și citit”.
După cafea, în cea de-a doua zi a festivalului a fost o întîlnire cu Matei Vişniec, moderată impecabil de Radu Vancu, la Muzeul Județean. Există înregistrarea pe pagina festivalului, vă relatez doar ce mi-am însemnat pe loc, acolo, sub copacii Muzeului Județean. Întrebat cum a început să scrie, Matei Vişniec, născut la Rădăuți, județul Suceava, a spus că e multă poezie în orașele mici, care au un farmec cultural aparte. Practic, totul e poezie în astfel de locuri. De exemplu, calea ferată din Rădăuțiul natal taie orașul în două și – mai mult – taie și cimitirul orașului în două. La teatru a ajuns înainte să vadă vreun spectacol de teatru. În primul rînd în satele verișoarelor, la înmormîntări, cînd verișoarele lui și părinții lor se schimbau total la înmormîntări, deveneau bocitoare. Apoi, el însuși, cînd se ducea cu uratul și colindatul, se transforma. Abia a treia cale este livrescă – l-a vrăjit Caragiale, dar nu cu piesele de teatru, ci cu „Momente și schițe”, proze care l-au influențat foarte mult și pe Eugene Ionesco, celălalt dramaturg român de cel mai înalt nivel. Era fascinat de circ, circul venea o dată pe an în Rădăuți și deranjau, animau totul. Atunci a ajuns la concluzia că „artistul are datoria să perturbe, să scoată din comoditate, provocînd întrebări”. Scrie de mic, „scriind, am avut impresia că îmi extindeam zona de libertate, eram mai liber decît ceilalți”. Dar asta a speculat o învățătoare. I-a zis că are o strofă foarte frumoasă și l-a rugar să mai scrie una despre patrie, apoi încă una despre partid. Dar poezia a fost publicată, fără știrea lui, într-o revistă locală și atunci și-a dat seama că artistul poate fi manipulat „și atunci mi-am propus să nu mai scriu nimic despre patrie și partid și am și reușit”. „Am scris teatru de sertar și chiar și acum se joacă în Franța, la Avignon, piese scrise atunci”. „Cînd am citit Beckett, Eugene Ionesco, Kafka am simțit că am înțeles lumea”. „Ionesco, dacă n-ar fi trăit în România, nu ar fi scris așa cum a scris”. „De unde vine simpatia de stînga? Din incultură. Ei zic că mașinăria e bună, dar n-a fost bine condusă. Întîmplător n-a fost bine condusă niciunde. Ăștia-s idioți utili. Ceea ce se întîmplă acum în Europa e pentru că în Occident nu s-a făcut procesul comunismului”. „În Occident elementul subversiv dispare. Le-am citit „Corabia” unor liceeni din Paris și mi-au spus că e un poem ecologist”. „Artistul se luptă în continuare cu denunțarea noilor forme de manipulare. Dar asta nu e suficient, mai contează și cum e scris textul. Societatea de consum creează de multă vreme idiotul universal”.
Tot la Muzeul Județean, la subsol, am ascultat (de cîteva ori) „Voices of War”, o performanță terifiantă a lui Cosmin Perța, care a făcut un poem – în engleză – despre războiul din Ucraina, cu un fundal sonor înfricoșător: întregistrarea sunetelor exploziilor bombelor rusești care cad în orașele ucrainene, făcută de un artist ucrainean din adăposturi, adică aia aud oamenii de doi ani de zile și nopți – explozii, bombe care le transformă casele, școlile, grădinițele în ruine, le omoară cunoscuții, rudele, părinții, copiii.
În a doua zi de festival și-au citit poemele Ruxandra Novac, Danica Vukićević (Serbia), Claudiu Komartin, Adela Greceanu, Iya Kiva (Ucraina), Cosmin Perța și Radu Vancu.
În a treia zi de festival, la Muzeul Județean, poeții s-au întîlnit cu prozatorul invitat, Radu Pavel Gheo, care a răspuns cald și direct la întrebările profesoarei Nicoleta Munteanu, critic literar, fondatoare AlecArt. Un dialog prietenesc și plăcut, din care am aflat că prozatorul Radu Pavel Gheo a scris multă vreme poezie, în tinerețe, dar a reușit să nu publice, chiar dacă a păstrat manuscrisele, le are și acum. La întrebarea cum recunoaște o carte bună, Gheo a spus că pentru el, „o carte bună mă face să vreau să scriu” – știu exact senzația, dorința și pornirea. În încheiere, Radu Pavel Gheo a spus, uitîndu-se la poeții din fața lui, că e o păcăleală că e un singur prozator invitat la festival, pentru că el vede în față mulți prozatori foarte buni. Și așa e, la această ediție au fost foarte mulți poeți care au scris cărți de proză extraordinare, dar, totuși, aceștia rămîn în primul rînd poeți, iar Radu Pavel Gheo e un prozator pur sînge, pe care noi, poeții (inclusiv ăstuia care scriem și proză) îl citim, apreciem, respectăm, admirăm.
Seara i-am ascultat pe poeții Iulian Fruntașu (Republica Moldova), Alejandro Simón Partal (Spania), Alexia Plăcintă, Ștefan Manasia, Cătălina Matei, Marta Eloy Cichocka (Polonia), Răzvan Țupa și Teodora Coman.
Iar duminica a fost rezervată tinerilor poeți, zi intitulată „Poezia foarte tânără”. Au citit Diana Cornea, Lucian Brad, Mihnea Bâlici, Mădălina Căuneac, Luca Ștefan Ouatu, Cătălin Șuteu, Adelina Pascale și norocoșii liceeni care au participat la atelierele de scriere creativă cu Anastasia Gavrilovici.
Lecturile din acest an mi s-au părut mai echilibrate decît în alți ani și, mai ales, comparativ cu alte festivaluri literare. Selecția – foarte bună și a poeților străini, și a celor români (de pe ambele maluri ale Prutului), și a celor tineri, și a 2000-iștilor, care – ca lectură – acum se pot împărți în două feluri diferite de a-și citi existemele. Unii mizează în continuare pe forța și subtilitatea textului, care trebuie să se reprezinte aproape singur, printr-o lectură normală, poetul fiind în spatele său (Ruxandra Novac, Sociu, Manasia, Fruntașu, Vancu, Teodora Coman, vklvsk), alții au transformat lectura în adevărate performanțe (Cosmin Perța, Răzvan Țupa).
La Poezia e la Bistrița se mai remarcă atmosfera faină, prietenească. Eu, fiind a treia oară, cunosc prea bine asta, dar am remarcat că și noii invitați au tot discutat despre asta. Iar cei care au abonament la fest, cum e Radu Vancu, care-și serbează și ziua de naștere la Poezia e la Bistrița, se consideră și bistrițeni datorită acestui festival extraordinar (Ion Mureșan, Claudiu Komartin…). Lecturi, performanțe, concerte muzicale, artist talk, ateliere de scriere creatoare, întîlniri, discuții, autografe, reîntîlniri cu prieteni vechi, cu care te mai vezi doar la astfel de evenimente, plimbări prin orașul în care s-au nimerit a fi și Zilele Orașului. Un oraș foarte frumos și îngrijit, excepția fiind gara plină de cerșetori și panarame (că tot am studiat „101 cuvinte argotice” pe perioada Campionatului European de Fotbal). La barul din autogară, numit „Bar – nonstop” – un nene geme ca un cîine pe moarte, beat muci (machit, matol), cu bostanu’ pe masă, o tanti își demonstrează public doctoratul în înjurături, învățat & susținut zilnic la școala vieții.
Și pe casa croitorului ucis, în beciul căruia Samson a găsit argintul, și, mai apoi, pe casa lui, cineva a scris „Așteaptă moartea!” Fostul popă Holodnîi, acum coleg cu Samson, milițian, îl ajută să-și limpezească gîndurile. Samson înțelege că și Jacobson (înscris la evidența populației, unde lucrează Nadejda, în casa croitorului), și el sînt amenințați de foștii lui chiriași, soldații roșii, ajunși la pușcărie. Holodnîi înnoptează la Samson, ca să-i înfrunte și, într-adevăr, noaptea au fost atacați de Anton și un alt soldat al Armatei Roșii, pe care i-au împușcat. După cîteva ore la sediul miliției, Samson se hotărăște să se ducă, singur, la Jacobson, să-l anunțe că nu mai e în pericol și să-i pună cîteva întrebări legate de argintăria din beci. Finalul cărții e surprinzător și cititorul află ce s-a întîmplat mai departe cu Jacobson și cu însuși Samson doar datorită urechii din cutiuță. Oricum, Andrei Kurkov ne anunță în încheierea epilogului că, deși romanul s-a sfîrșit, „urmează continuarea”.
Așa zice și domnul Gavril Țărmure – deși ediția din acest an s-a încheiat, Poezia e la Bistrița urmează la anu’, pe vremea asta.
