Noaptea Albă a Galeriilor (NAG) a ajuns, anul acesta, la a XVII-a ediție. Pentru mine, aceasta a fost prima ediție, imersându-mă abrupt în lumea artei contemporane bucureștene și nu numai. Deși o parte dintre aceste galerii sunt deschise și în afara NAG, cred că dedicarea unui weekend special acestora este un pas important în fixarea lor în geografia culturală a Bucureștiului.
Oferta a fost generoasă, programul conținând peste 59 de galerii risipite în tot orașul. Trebuie menționat că nu toate galeriile au fost incluse în program, deși ele au fost deschise publicului.
Recunosc că galeriile în care am intrat și despre care urmează să scriu aici n-au fost alese de mine pe baza vreunui criteriu clar, ci mai degrabă aleatoriu. Inevitabil, în seara ploioasă de sâmbătă, criteriul nespus a fost proximitatea lor geografică, încercând să evit scufundarea în bălțile bucureștene și să mă limitez la imersarea în galerii.
La Malmaison, o clădire cu o istorie sinistră, fost spațiu represiv în vremea lui Antonescu și a lui Ceaușescu, am intrat simțind încă gustul amar al istoriei noastre recente. Artiștii care au descoperit acest spațiu l-au transformat într-o colecție de ateliere și expoziții, având însă grijă să conserve memoria spațiului: într-unul dintre holuri este prezentă lucrarea lui Radu Boeru, Confort comunist.
Aici am văzut galeria Ivan, unde erau expuse lucrările Adelei Petrescu (1927-2019). Vernisajul expoziției, intitulată Adela Petrescu. Desene și picturi 1952-2017, a avut loc la 12 septembrie, curatoarea fiind Maria Ivan, sprijinită de Ion Grigorescu, prieten al artistei. Așa cum scrie și în textul de sală, Adela Petrescu a fost o artistă puțin cunoscută și cu un parcurs obstrucționat de „origini nesănătoase”. În ultimii ani, ea a fost recuperată prin expoziții precum Marginali, izolați, excluși (MARe, 2020), și, iată, ne putem bucura acum de lucrările sale și la Ivan. Mi-a rămas pe retină portretul soțului ei, scriitorul Radu Petrescu, „care a susținut-o cel mai mult și i-a dat încredere să picteze” (potrivit textului de sală), a cărui figură blândă pare că se uită cu încredere drept în ochii artistei. Sigur că acest portret capătă cu atât mai mult sens, cu cât aflăm mai multe despre relația dintre cei doi. Autoportretele ei completează atmosfera de familiaritate biografică, imaginându-mi-i, parcă, predând împreună la Dipșa și Prundul Bârgăului. Peisajele conțin o notă melancolică (Grădina Icoanei, Scuar III, Copac, Albești). Expoziția mi se pare nu numai o nouă șansă de a recupera artiste pe nedrept uitate sau necunoscute de-a dreptul, ci și în totală rezonanță cu atmosfera generală a celor de la Malmaison: o clădire mare, cu pereți albi, ca de spital, cu holuri pe unde poți vedea fantomele trecutului securist al încăperilor, o răceală absolută, care însă, prin eforturile imense ale artiștilor de acolo, a fost transformată într-un spațiu artistic, efervescent, și care, în ciuda aparențelor de veselie și contemporaneitate, păstrează inevitabil urmele unei istorii dureroase. Dată fiind atenția redusă a publicului către zona artistică actuală, Malmaison pare să continue tradiția clădirii de a adăposti „marginali, izolați, excluși”, fie că vorbim despre victimele de atunci ale unui regim totalitar, fie despre victimele de acum ale unui capitalism exacerbat.
Tot despre rău și păcat e vorba și în expoziția Male Parta, la Galeria Simeza, unde Reka Csapo Dup propune o nouă serie de lucrări, legate, ca și altele realizate de aceasta, de spiritualitate. Acum însă, desenele și sculpturile artistei abordează problema păcatului, așa cum ne arată și Adriana Oprea în textul critic. Expoziția face o oarecare notă discordantă cu alte galerii din programul NAG (nu însă în sens negativ, după părerea mea), lucru pe care îl putem afla și din textul de sală. Aceasta pentru că e de-ajuns să ne plimbăm prin mai multe galerii din NAG pentru a vedea că majoritatea lucrărilor sunt racordate la „actualitate”, adică la temele vremurilor noastre: ecologism, drepturilor minorităților, artă politică/angajată ș.a.m.d. Nu că asemenea expoziții ar fi în sine negative, însă trebuie să recunosc că varietatea temelor e nu numai plăcută, ci și necesară. În acest context, Reka Csapo Dup propune o altfel de abordare a unor altfel de subiecte. La o primă vedere, pare că ni se prezintă tot felul de monstruozități fără legătură cu lumea reală. Lectura textelor de sală ne va informa că inspirația artistei provine dintr-un tratat de demonologie: Dictionnaire infernal de demonologie de Colin de Plancy, publicat în 1803. Totuși, ceea ce e admirabil în expoziția de la Simeza nu este numai revizitarea unor simboluri care pot părea astăzi plicticoase și inactuale, cât transpunerea lor în contemporaneitate, atât prin tehnica de lucru folosită (care beneficiază de un „upgrade digital”, pentru a cita curatoare, „desen liber pe suport digital print hârtie semi-lucioasă”), cât și prin aceea că fiecare demon din tratat este „tradus” de artistă pentru oamenii de astăzi, în sensul raportării demonilor la păcatele/viciile lumii actuale. Această galerie de portrete de monstruozități ale păcatului formează, intenționat sau nu, și un manifest: mai exact, expoziția poate fi citită ca un îndemn la revrăjirea lumii. Mai mult decât atât, cred că ea reprezintă un muzeu al oglinzilor ce pot arăta viitorul posibil al fiecărui păcătos care zace ascuns undeva în noi, pe umerii noștri rămânând responsabilitatea de a le stinge potențialitatea.
Revenind la teme deopotrivă pământești și actuale, viitorul omenirii pare a fi amenințat nu doar de viciul personal întrupat în aparițiile demonice de la Simeza, cât și de o planetă care, potrivit unora dintre previziuni, e din ce în ce mai aproape de colaps. Sau, cel puțin, de o schimbare radicală. Într-un astfel de context apare și expoziția senzorială Memories of a forest, cu artiștii Paula Tudor Cămîrzan, Anamaria Pravicencu și Denisa Popescu, strânși laolaltă în Amzei nr. 5 de artista și curatoarea Suzana Dan. Este o expoziție nu doar senzorială, ci și interactivă, căci vizitatorii pot participa ei înșiși la desenarea unei păduri, folosind materiale de arțar, salcâm, salcie și altele aduse din pădure chiar de artiști.
Apropierea de natură se poate face nu numai prin artă, ci și prin știință, iar, în cazul expoziției Fusion:AIR 2024 Biophilia – Technophilia (Spațiul de Artă Contemporană/SAC), printr-o îmbinare între cele două: un fel de artă științifică sau, dacă vreți, de știință artistică. Conceptul expozițional pleacă de la termenul „antropocen”, care definește o nouă epocă geologică, una marcată de impactul semnificativ al oamenilor asupra planetei (conceptul a fost lansat de Paul Crutzen și reluat/dezvoltat de Christian Schwägerl, fiind citat în textul de sală de curatoarea Raluca Oancea, care-l descrie ca fiind despre „moartea Naturii și victoria artificialului”). Să menționăm că artiștii (Alexandra Costea, Denis Flueraru, Maria Nalbantova, Mihai Popescu, Ole Blank și Zoița Delia Calinescu) au trecut nu numai printr-un proces creativ în obținerea artei expuse, ci și printr-unul de imersare în lumea științifică. Aceștia au fost beneficiarii unor burse de cercetare în cadrul a cinci institute de acest tip. Cercetătorii fac deci echipă cu artiștii, fiind menționați alături de aceștia în afișul de prezentare, într-o încercare aproape disperată de a atenționa, pentru a câta oară?, publicul și/sau decidenții politici de ceea ce se întâmplă cu planeta în care trăim. Antropocen, postumanism, postmemorie sunt doar câteva dintre noțiunile teoretice care par că strigă din fiecare lucrare. Soluția oferită, teoretic, de curatoare și, artistic, de lucrările prezentate nu este însă una simplă, respingând atât „solicitarea romantică de întoarcere la un paradis natural”, cât și „reducerea post-naturală a lumii la o enclavă artificială”. Făcând apel la importante contribuții teoretice (Eco Arta, Deleuze), proiectul propune „o nouă relaționare între născut și construit, între natură și cultură”. Propune, deci, soluția iubirii față de natură, dar și față de tehnologie (biophilia – technophilia), evitând polarizarea acestora ca și cum ar fi contradictorii. Expoziția este una bine ancorată în actualitatea temelor artistice, având și meritul deosebit de a fi, de asemenea, rezultatul unei colaborări între artă și știință. Ștergând granițele dintre două zone aparent diferite, sunt șterse și granițele dintre natură și cultură, care, acum mai mult ca oricând, devin din ce în ce mai greu de reperat. Sprijinul teoretic este, cum s-a putut vedea și din această scurtă prezentare, unul solid. Ieșind din galerie, mi-a rămas în minte o întrebare declanșată de arta lui Mihai Popescu, care a lucrat cu cercetătoarea Elena Badea (INCDTP): „How long should memory last?” Fragilitatea memoriei se aplică, poate, chiar și expoziției în sine: cât de mult vom ține minte aceste lucrări de artă? Cât de bine trebuie să le ținem minte pentru a schimba, poate, ceva în comportamentul nostru vizavi de natură?
Tema hibridizării natură-tehnologie am întâlnit-o și la Suprainfinit. În spațiul principal găsim lucrările artistei ucrainence Daria Koltsova, într-o expoziție vernisată la 27 septembrie și intitulată In the splendour of fallen suns. După cum se poate observa din schema expoziției, marea parte a lucrărilor sunt intitulate witnesses (martori), fiind sculpturi de metal/ciment și vitraliu. Nu ni se spune care este evenimentul la care sunt martore aceste obiecte, însă deduc că este vorba despre splendoarea sorilor căzuți. În aceeași sală, separată însă de un zid, găsim trei păsări din sticlă suflată manual (Bird I, II, III), separate de restul obiectelor de artă parcă pentru a simboliza refugiul păsărilor din calea unei eventuale apocalipse climatice (aceasta este o interpretare personală, textul de sală păstrând, sugestiv, tăcerea în fața acestui dezastru ecologic).
Tot la Suprainfinit, însă în vitrina Sequence, am contemplat de afară, printre picăturile de ploaie ale unui weekend de octombrie, instalația multimedia home is where the haunt is/the haunt is in landscape (titlul este inspirat din Mark Fisher, Ghosts of My Life: Writings on Depression, Hauntology and Lost Futures, zero books, 2014, p. 116. A se vedea și textul de sală) realizată de Vitaly Yankovy, un alt artist ucrainean. „Diorama speculativă” realizată de acesta, așa cum o numește Maria Persu în textul curatorial, este o meditație asupra hibridizării naturii cu tehnologia. Spre deosebire de expoziția de la SAC, unde substratul de cercetare științifică era pronunțat, aici avem de-a face cu un îndemn la poezie (ca stare de spirit), mai degrabă decât la reflecție. Nu lipsește însă nici componenta științifică, deși nu ocupă un loc central, căci „peisajele redate 3D [sunt juxtapuse cu] diorama de la Muzeul de Istorie Naturală Antipa (…)” (citat din textul de sală al Mariei Persu).
Pe lângă natură & tehnologie, o altă temă recurentă la NAG a fost identitatea umană, familia și transformările contemporane ale acestora. La Galeria Anca Poterașu am văzut expoziția Prietena mea genială (artiști: Irina Botea-Bucan & Jon Dean, Choi Yun, Lena Constante, Jang Pa, kinema ikon, Elena Haschke Marinescu,Nho Wonhee, Ada Pistiner, curatori: Seolhui Lee, Anca Mihuleț), care poate fi vizitată până la 19 octombrie. Inițial am crezut că are vreo legătură cu romanul Elenei Ferrante. Nu există însă nicio legătură directă/explicită, referința la celebra autoare anonimă italiană fiind mai degrabă un omagiu adus forței cu care aceasta a repus în discuție subiecte precum prietenia, rudenia, familia ș.a. Expoziția reunește zece artiști diverși, din România și Coreea de Sud, ceea ce pare să îi lege fiind tema familiei și a spațiului pe care-l numim „acasă”. O prezență inedită este una dintre tapiseriile Lenei Constante, aduse de la MȚR, și care este înfățișată publicului pentru prima dată. Povestea Lenei Constante, care a fost condamnată la închisoare timp de 12 ani în cadrul procesului Pătrășcanu și care a scris despre experiența sa marcată de singurătate și salvată de evadarea în artă (Evadarea tăcută, Evadarea imposibilă ș.a.) este unică, prin istoria sa, între ceilalți artiști expuși. O punte de legătură între lucrările prezente în galerie poate fi și interesul față de folclor (Choi Yun). Experimentalismul este, de asemenea, un punct comun (Ada Pistiner și filmul avangardist, grupul kinema ikon). Este o reunire a unor artiști diverși, a unor tehnici de lucru diferite, ba chiar a unor forme de artă distincte (tapiserie, textile, film, pictură). Ceea ce îi unește este rememorarea (apropo de arta postmemoriei la Mihai Popescu) unui trecut dificil (Războiul Coreean, comunism), convertit la un prezent incert, divers, la o (de)colonizare corporală (cf. textul de sală). Se poate observa, totodată, tendința de a (re)pune laolaltă spații geografice, istorice și intime diferite, ceea ce, teoretic vorbind, s-ar putea analiza din perspectiva direcțiilor de studiu de genul artei/literaturii mondiale, a postcolonialismului și a unei priviri neutre, dar cuprinzătoare/globale.
Tot în legătură cu prefixul post este și expoziția Eddlesea. Il Tempo Metabolico, cu artiștii: Alexandra Boaru, Bea Bonafini, Lena Kuzmich, Flaminia Veronesi. Este organizată la Galeria Posibilă de Mali Weil & Instituto Italiano di Cultura, București, și de cunoscutul curator italian Andrea Lerda. Senzația de mișcare printre galeriile unei ere așezate sub semnul prefixului „post” se șterge ușor odată cu intrarea în „era Eddlesea – la 420 de ani de la colapsul Capitalocenului” (Andrea Lerda, text de sală). Renunțarea la prefix și înlocuirea sa cu imaginarea unui nou termen care să ne descrie timpurile incerte este o accentuare a rolului creativ al artei expuse, care beneficiază de un text curatorial și de un eșafodaj teoretic solide. Departe de a cădea într-o terminologie curatorială greoaie, creativitatea textului este pe măsura creativității lucrărilor de artă în sine, invitându-te să intri în portalul unei noi lumi posibile. Limbajul este și el inedit, traducerea în română a textului lui Andrea Lerda fiind făcută cu utilizarea terminațiilor „x” (ca în „artistx”), care subliniază ideea unei „ființe post-gen”. Este, pentru a folosi terminologia curatorului, o propunere „științifico-fantastică” a unei „realități imaginare”, a unui „scenariu post-uman alternativ celui pe care l-am produs”.
E T A J, aflat chiar la etajul unui bloc din zona Pieței Romane, este un spațiu artist-run, mai greu (pentru mine) de descoperit fără ajutorul hărții & programului NAG. Fără text de sală/curator, e un soi de intrare liberă în atelierul artistic, o privire la cald asupra unor lucrări. Upload în Haos // Group Show e, cum zice și titlul, un haos artistic, ceea ce nu este însă negativ. Lipsa textului conceptual permite tocmai o mai mare/o absolută libertate de interpretare proprie.
Despre haos e vorba și la Beatrice von Babel. O denumire bine aleasă, căci spațiul acestora, aflat pe str. Paleologu, nr. 18, este babilonic, haotic, plin până la refuz de lucrări (am fost uimit să văd că însăși baia, bucătăria și unele podele sunt toate colorate). „Dezordinea” nu e însă o greșeală, ci o strategie menită să deconstruiască principiile curatoriale convenționale de ordonare tematică. Pentru mine, bijuteria acestei expoziții a fost biserica lui Ion Grigorescu, o biserică fragilă, redusă la esențialitatea formei, care se cutremură stând să pice în orice clipă, așa cum mi-a spus și doamna Anca Mureșan, dispusă oricând să discute cu vizitatorii spațiului.
Am scris aici, foarte pe scurt, doar câteva impresii legate de aceste galerii, fără niciun fel de pretenție de ierarhizare. Ele sunt însă mult mai multe și merită, toate, descoperite. NAG rămâne o inițiativă admirabilă pentru capacitatea sa de a aduce în atenția publicului larg arta contemporană românească și nu numai.
