2 ianuarie, Bv.-B.-Lisabona
Înainte să ne pornim spre Lisabona am căutat ce scriitori portughezi sînt născuți chiar în Lisabona. Cel mai cunoscut e, firește, Fernando Pessoa, din care îmi voi lua și o carte de proză, probabil „Cartea neliniștirii”, și cartea lui de teatru & proză dramatică – „Marinarul și alte ficțiuni”, dar – neapărat – și vreo carte de poezie, chiar dacă-s cam groase pentru călătorii, mi-ar fi plăcut un volumaș mai compact (cred că, pentru poezie, iau, totuși, „Mi-ai murit” de José Luís Peixoto, am recitit cîteva poeme de Pessoa și de data asta nu m-au prins). Și mai iau – pentru Carmina – și „Cimitirul de piane” de Peixoto, care-i tot despre Lisabona și prea mi-a ieșit în cale zilele astea în care mi-am rearanjat cărțile, e adevărat că și „Munții înalți ai Portugaliei” mi-a tot pus piedici, dar totuși merg în turism, nu la bibliotecă… Și-mi iau și „Cititorul din peșteră” de Rui Zink, carte pe care am mai cărat-o într-o călătorie, dar atunci i-am cedat-o Carminei și eu am citit altele, iată că din fericire, pentru c-o voi citi chiar în orașul de baștină al scriitorului.
Am mai avut o dată bilete spre Lisabona, doar că ăia de la compania aeriană ne-au refăcut în așa hal cursele, că în final trebuia să urcăm în avionul de întoarcere după 40 de minute de la aterizare. Stai c-am dat o căutare pe Facebook și am găsit postarea despre asta:
„Înţeleg că unele companii aeriene’s nesimţite de-a dreptul, dar asta cu care zburăm noi (cumpărînd bilete cu juma’ de an înainte şi ne luăm şi cazarea tot aşa) e super OK, chiar dacă ne mai modifică zborurile – ne dau, totuşi, variante, nu ne lasă-n „aeropoarte”, k alţii! (Dacă nu se vede prea bine în poză, aveam zborurile dus-întors pe 18 şi 21 feb. 2022; iar acum, după „modificarea”_c-aşa_au_ei_chef, aterizăm pe 20 f., la ora 18:45, şi ne trimit înapoi tot pe 20 f., la 19:25!). Mersi fain! Sînteţi super amabili, #WizzAir!”
Drumul Bv-B. a fost cam groaznic și, deși ne-am pornit cu mult timp înainte să nu fim nevoiți să ne facem nici o grijă în legătură cu ora sosirii la aeroport, pînă la urmă oricum am avut emoții dacă o să ajungem la timp. Mai puțin eu, optimist incurabil (pesimistul: „Mai rău nu se poate”, optimistul: „Ba se poate!”), care am sperat că n-o să întîziem și cînd am stat nemișcați pe DN1 mai mult de-o oră și jumătate din cauza unui accident rutier (nu, n-am fost implicați direct), și cînd ne-a promis nașu’ că ne duce el la aeroport din celălalt capăt al Bucureștiului, de pe lîngă Theodor Pallady, ca să lăsăm mașina la el, apoi n-a mai răspuns la nici un telefon (nici la ăla fix, pe care „îl auzeau vecinii toți, tu nu l-ai auzit”). Mi-am și amintit poanta aia de pe Facebook că sînt mai mulți români care așteaptă să dispară coada aia de la Comarnic decît cei care așteaptă să intre în Schengen. Ne-am melcit bară la bară pe toată Valea Prahovei și, pînă l-am înjurat, jegul din spatele nostru ne-a tot claxonat, deși vedea clar – mașina lui fiind mult mai înaltă decît a noastră – că sîntem în coloană…
În avion mi-am luat cu mine „Cititorul din peșteră” (Humanitas Fiction, trad.: Micaela Ghițescu), iar Carmina – „Cimitirul de piane” de José Luís Peixoto (Polirom) și ghidul despre Lisabona, că lung îi drumu’ Lisabonei.
„Cititorul din peșteră” e un roman scris de Rui Zink, născut în Lisabona, și începe cu „Călătoria”, iar eu mi-am început călătoria spre Lisabona citindu-l în aer, cum zicea Andrei Gheorghe, sînt în aer cu Cititorul din peșteră…
Mi-ar fi plăcut să citesc ultima parte a cărții, „Întoarcerea”, la întoarcere, tot în aer, dar… uneori nu-ți poți întrerupe plăcerea și cam așa e și cu plăcerea lecturii – n-am putut să-mi las finalul pentru zborul de întoarcere acasă și l-am citit tot acum, nu știu cît de aproape de Portugalia, dar am trecut demultișor de Croația și Italia și poate și… de Spania… (vă povestesc mai pe larg despre „Cititorul din peșteră” într-un text aparte, tot în Revista Golan, firește).
Dacă tot mi-am terminat cartea înainte să aterizăm în Lisabona, m-aș mai fi uitat prin ghidul despre Lisabona, dar K a adormit, iar ghidul nu se vede, așa că-i subtilizez cartea pe care o citește ea, „Cimitirul de piane” de José Luís Peixoto (Polirom, trad.: Clarisa Lima), care e tot despre Lisabona. Romanul te prinde din prima frază: „Cînd m-am îmbolnăvit, am știut imediat că aveam să mor”. Din primele patru pagini înțelegi povestea cărții, ceea ce nu te face mai puțin curios, ba din contra, acum aștepți nu doar acțiune & narațiune, poveste, ci și surprize, și tehnici, și măiestrie stilistică…
În aeroportul din Lisabona am rămas blocați în avion și a tot plouat (Pessoa, în „Cartea neliniștirii”: „Ajung la Lisabona, nu și la o concluzie”), am așteptat, am așteptat, apoi ne-a anunțat căpitanul că încă nu e liber nici un autobuz care să ne care din avion în aeroport, blonda care s-a tot revoltat și pînă acum a început să urle și mai tare, nervoasă pe avion, pe echipaj, pe companie, țară, continent, lume, că ea are planuri, că cine e de vină, că aia-aia și, deși stewardesa i-a spus clar și tare că am aterizat cu vreo 15 minute mai devreme, blonda nu s-a calmat pînă n-a pus-o la punct o altă blondă.
Apoi ne-am luat mașina închiriată din aeroport, pe care o vom lăsa tot la aeroport, și am plecat spre apartamentul fain, puțin în afara Lisabonei (la Barcarena), dar cu terasă și tot ce-i trebuie unei familii care să se simtă liberă & bine. Doar că plouă atît de tare de cînd am ieșit din avion, încît lăsăm totul pentru zilele următoare, oricum cînd am aterizat era deja noapte afară. Bine, am fost pînă la un supermarket (din nou din altă localitate) după un vin bun portughez & ceva de mîncare – pește, fructe, ceai, cafea, apă. Din fericire, nu am avut ce vedea la TV, așa că, după ce ne-am reîntors în cameră, pe aceeași ploaie torențială, am lăsat televizorul în surdină pe un program muzical și am ciocnit paharele – să fie soare, să se oprească ploaia! Pace!
3 ianuarie, Sintra – Lisabona
Ne-am trezit pe o ploaie torențială și am ieșit din casă tot pe ploaie (José Luís Peixoto: „va ploua”)…, de aceea Portugalia nu mai semăna deloc cu ce știam despre ea din citite (mi-o imaginam ca pe coperta cărții „Împăratul Portugaliei” de Selma Lagerlöf, ediția Humanitas), ceea ce-mi amintește de georgianul din Tbilisi venit la Chișinău pentru examenele de admitere din august 1989, cînd a plouat în continuu, iar el a concluzionat amar, uitîndu-se pe fereastra de la cămin pe care curgeau șiroaie de ploaie: „Poftim Moldova însorită”.
„Mi-ai murit” de José Luís Peixoto (Charmides, trad.: Dinu Flămând, Cristina Dăscălescu Dornea) e un țipăt de acceptare și înțelegere a morții tatălui. Nu, n-a fost o moarte subită, neașteptată, ci una în urma unei boli grave, dureroase, cu care tatăl s-a luptat, iar el, fiul care-i poartă numele, nu a putut să-l ajute cu nimic („Dacă aș fi putut, te-aș fi protejat”) și de aceea nu se poate împăca cu situația, iar acest dureros poem în proză, dedicat memoriei tatălui său, e o promisiune tatălui că nu-l va uita niciodată și nici n-ar avea cum, pentru că „tu întreg ai rămas în mine”, nu doar îi poartă numele…
Azi a scris pe frunțile noastre Sintra, orășel care se ascunde nu departe de Lisabona, înscris pe lista patrimoniului cultural UNESCO, cu castele și palate înșirate pe dealurile înalte ale Parcului Național Serra da Sintra, dealuri cel puțin la fel de faine precum castelele și palatele.
Mai întîi am vizitat Palatul și Parcul Pena, la care am ajuns, pe jos, prin ploaie, dar pe care Carmina a vrut să-l vadă neapărat. Eu mi-am însemnat cîteva pagini despre Lisabona literară, dar pentru asta tre să se oprească ploaia, așa că Palatul Pena a fost o alegere excelentă pentru o zi bacoviană ca astăzi, chiar dacă am pierdut vederile din împrejurimi, pe lîngă ploaia de vară făcîndu-și numărul și ceața densă, și negura insuportabilă.
La palat se ajunge destul de greu, există foarte puține locuri de parcare în față, mereu ocupate, așa că ne-am lăsat mașina într-o parcare cu vreo 2 km mai jos, iar sus, după ce-ți iei bilet, mai mergi, tot pe jos, firește, vreo 20 de minute pînă la palatul construit în vîrf, în locul unei mănăstiri manueline, de către regele Ferdinand (Fernando) al II-lea. Se intră cu programare, doar cîte 300 de oameni pe oră, iar dacă nu ajungi la timp pierzi și intrarea, și banii plătiți pe biletul care nu mai e valabil pentru vizita următoare. Palatul Pena – și pe dinafară, și pe dinăuntru – e o combinație nebună de stiluri, iar după ce intri treci în cea mai mare viteză prin camera lui ăla sau aia sau secretara/secretarul lui ăla sau aia, dansatoarea fără nr., bucătarul, amanta, camera violet Poli Tm, camera galbenă, camera albastră, încă un dormitor, un balcon sală de lectură, balconul birou, camera lu mă-sa lu’ văru’, baia, toaleta, etc., etc. Merită vizitat și palatul, iar grădinile, parcul și dealurile din jur sînt absolut minunate-fantastice-de vis, chiar și pe ploaie-ceață-negură.
După ce-am vizitat palatul am mers și pînă la Castelul Dos Mauros, o fortăreață militară misterioasă de la distanță, cu multe ziduri înșirate pe dealuri. Cetatea maură e doar ruine, dar e spectaculoasă, mai ales că pe pietroaiele de la intrare ne aștepta – ca o zeiță – o pisică super faină, care, simțind că am cărți la mine, a coborît repede de pe piedestalul ei natural să-mi pupe cărțile scriitorilor portughezi și să vi le recomande (mi-a părut rău că nu aveam nimic de mîncare la mine și mi-am dorit să ne mai întoarcem doar ca să-i aducem ceva bun-bun cititoarei din peșteră).
Apoi am tot coborît cică spre parcare, ne-am plimbat prin parcul de pe dealurile care mie mi se păreau munți pînă se opreau mașinile să fim întrebați dacă sîntem OK. Da, sîntem OK, mulțumim, ne plimbăm… pînă am ajuns iar în vîrf, la palat, de unde am știut drumul înapoi (eu i-am spus din prima Carminei, cu vorbele lui tata, că cel mai scurt drum e acela pe care îl știi, da’ no, am luat-o „pe de-a dreptu”).
La Lisabona am ajuns noaptea tîrziu și ne-am oprit la Turnul Belem, plesnit furios de valurile rîului care intră în Oceanul Atlantic sau, cum zice José Luís Peixoto în „Cimitirul de piane”, dispare, se dizolvă, se omoară în ocean. Turnul Belem (Torre de Belem) e unul din cele mai puternice simboluri naționale portugheze, construit, în stil manuelin (de la regele Manuel I, supranumit Norocosul, care a ridicat edificii impresionante, într-un stil arhitectural îndrăzneț, care-i poartă numele), pe malul imensului fluviu Tejo, între 1515-1519, ca fortăreață, far și vamă (dar care seamănă mai mult cu un castel, nu degeaba mai este numit și Castelo de Sao Vicente de Belem). Sit al Patrimoniului Mondial UNESCO. Dacă, de obicei cînd călătoresc, mă gîndesc la tata și bunicu, mari iubitori de ducă, bunicu – profesor de geografie, tata – de literatură, acum m-am gîndit la mama, că i-ar fi plăcut mult ziua de azi alături de noi, mai ales pentru plantele și florile din munți și mersul pe jos prin parc și pădure, doar că în ultima vreme refuză să plece de acasă, din păcate.
4 ianuarie 2024, Lisabona
Dacă ieri ne-am jertfit ziua Sintrei, azi am fost pe urmele lui Pessoa din Lisabona lui natală, dar înainte de asta am citit, la cafea, din „Marinarul și alte ficțiuni”. Fernando Pessoa e unul din cei mai cunoscuţi poeţi ai secolului XX, dar portughezul a mai scris şi proză, eseuri şi dramaturgie. Spre bucuria cititorilor români, poetul şi traducătorul Dinu Flămând îngrijeşte la Editura Humanitas Fiction o serie de autor Fernando Pessoa, aşa că după ce a tradus şi publicat cîteva volume splendide de poezie şi proză, i-a venit rîndul şi dramaturgiei, adunată în antologia „Marinarul și alte ficțiuni”. Volumul cuprinde o prefaţă foarte consistentă a traducătorului, 13 drame statice, un text teoretic despre dramele statice şi cîteva fragmente de scenarii cinematografice.
Precum mulţi alţi poeţi foarte buni, Fernando Pessoa e un teoretician desăvîrşit, care-şi scrie textele după un program, o teorie, o logică. Pentru el, teatrul static e „cel a cărui intrigă dramatică nu o constituie acţiunea – adică un teatru în care marionetele nu doar că nu acţionează, fiindcă nici nu se mişcă şi nici nu vorbesc despre ceva care implică mişcare, dar nici măcar nu se simt capabile de a schiţa vreo acţiune, deci nu există nici conflict, nici intrigă propriu-zisă. S-ar zice că aşa ceva nu e teatru. Eu, dimpotrivă, sînt convins că e teatru, întrucît în credinţa mea teatrul transcende acel teatru pur şi simplu dinamic, iar ceea ce este esenţial în teatru nu sînt nici acţiunea şi nici provocările sau consecinţele acţiunii – ci numai, cît mai cuprinzătoare, acea revoluţie din suflete ce se petrece prin intermediul replicilor schimbate, precum şi situaţiile ce se creează rezultînd din asta” …
Mai întîi am vizitat Muzeul Casa Fernando Pessoa, care se află în blocul în care a locuit el ultimii ani de viață. Superb muzeu, înșirat pe trei etaje, care ilustrează viața și opera simbolului Lisabonei, care acum vinde cu imaginea lui și cafea, săpun sau magneți de frigider, nu doar cărți, iar statui cu el îți apar în față peste tot prin Lisabona, fie că le cauți sau nu. În muzeu vedem manuscrisele lui Pessoa, niște carnete scrise de el, obiecte de-ale lui, ochelarii, mașina de scris, mașina de bărbierit, pămătuful, un cuțitaș, o foarfecă, multe fotografii, tablouri, desene, dulapul în care și-a păstrat manuscrisele nepublicate în timpul vieții, un scrin, cărțile lui – scrise de el, dar și cele citite, raftul său preferat, o sală de lectură, unde se păstrează și cărțile de la Humanitas Fiction, traduse în română, dulapuri de-ale sale, patul, pe care curg texte luminate de-ale sale, citate pe pereți, două camere îmbrăcate în foi scrise de el…
Unde am lăsat mașina prima oară l-am găsit uimiți, la etajul unde a locuit în 1911 (e o placă pe care scrie asta), croșetat cu sîrmă – cu tot cu ochelarii lui celebri și pălăria la fel de inconfundabilă. Apoi l-am căutat – și găsit – la cafeneaua lui preferată și în fața casei în care s-a născut.
Lui Pessoa i-au plăcut mai multe localuri, dar preferata lui rămîne Café A Brasileira, unde e omniprezent și acum – și-n interior, și în fața cafenelei, unde statuia de bronz a scriitorului, așezat pe scaun, are și un loc pentru tine, unde te poți așeza pentru o fotografie. În cafenea găsești cărți (de vînzare) și obiecte de-ale lui, care i-au aparținut – iar ochelarii nu lipsesc nici aici (acum piese de muzeu), tablouri tematice…
Statuia din fața casei în care s-a născut e și mai artistică, aici Pessoa e în picioare, iar în locul capului e o carte deschisă, pe ale cărei coperte scrie Lisboa și Pessoa.
De altfel, și statuile altor scriitori te așteaptă pe străzile Lisabonei. Chiar lîngă Café A Brasileira, unde e statuia de bronz a lui Pessoa, e o statuie expresivă a poetului António Ribeiro Chiado. De fiecare dată cînd am trecut prin piața asta, care-i poartă numele, la picioarele lui cînta o formație, înconjurată de dansatori, unii păreau profesioniști, dar am văzut cum se opreau și mulți trecători – de toate vîrstele – să danseze. Îl mai poți saluta și pe Luís Vaz de Camões, autorul poemului epic Os Lusíadas (1572), despre călătoria lui Vasco da Gama spre India, și pe poetul și dramaturgul Joao da Camara (care seamănă cu Ion Creangă), și pe alții.
Tot întîmplător (deși o aveam în lista scurtă a locurilor de vizitat) am dat de cea mai veche librărie din lume, Livraria Bertrand, deschisă din 1732. Știu că unii au fost dezamăgiți de ea, găsind-o „banală” (probabil se așteptau să fie în vreo peșteră ceva), dar mie mi-a plăcut foarte mult, din toate punctele de vedere – cum arată, cum sînt aranjate rafturile și cum sînt selectate cărțile, lumea din interior – librari, vizitatori, atmosferă (nici nu-mi amintesc dacă aveau muzică în librărie, atît de vrăjit & concentrat pe cărți am fost cît am stat acolo). Mi-a părut rău doar de fata de la intrare, care avea un birou doar pentru informații, dar nu avea scaun.
Apoi ne-am plimbat, liniștiți, prin Lisabona de seară, pe străduțe cu teatre dramatice, de operă și centre culturale, pînă la fluviu, unde am stat și ne-am uitat la apă, poduri și la Lisabona de pe cealaltă parte a rîului, unde se evidențiază Isusul la care vom ajunge mîine seară și bradul luminat și reflectat de ape. Apoi ne-am plimbat prin „Piața Sfatului” lor, de unde am sunat-o pe mama și i-am arătat rîul, ramul, piața, bradul, am intrat și printr-un muzeu, unde am primit cadou un tricou cu Pessoa și Lisabona (nu, nu m-au recunoscut lisabonezii, e de la Carmina tricoul), apoi ne-am plimbat iar pe străduțe (Peixoto: „străzile din Lisabona împotriva străzilor din Lisabona”), intrînd și-n magazinul echipei naționale de fotbal a Portugaliei, și-n alte magazine-bijuterii și tot așa, pînă la mașina de pe bulevardul Libertății, unde am găsit, în mod miraculos, un loc liber și nepăzit de aurolacii care te îndrumă și te învață cum să-ți parchezi mașina (parcare plătită, firește – bucuria e dacă găsești un loc în care pot parca și alți oameni decît cei care locuiesc acolo), de care nu vom putea scăpa pe toată durata vizitei, din păcate, oriunde am fi mers.
În „Cartea neliniștirii” Fernando Pessoa își creează un personaj, ajutorul de contabil Bernardo Soares, căruia-i inventează și o biografie și-i atribuie „această carte a călătoriilor”, pentru care scrie și prefața, în care povestește împrejurările în care l-a întîlnit pe acest Bernardo Soares, în numele căruia acum poate să scrie orice are el chef, fără nici o (auto)cenzură, cartea la care Pessoa a scris toată viața, fiindcă ăsta e jurnalul – carteanimalul care, după ce te prinde în chingile lu(e)i, nu te mai slăbește toată viața…
5 ianuarie 2024, Sintra – Lisabona
Carmina a vrut din prima zi să vedem Palacio e Quinta da Regaleira, am ajuns și atunci, dar nici n-am avut unde lăsa mașina și nici nu mai puteam intra în interior, așa că azi ăla de sus ne-a dat și soare, chiar dacă din cînd în cînd ne-a mai împroșcat și cu ploaie – ceea ce face zilnic pe-aici, văd. Domeniul este sit UNESCO și conține, pe lîngă palatul impunător, spectaculos și impresionant de oriunde l-ai privi, un mausoleu plin de simboluri mistice, o grădină extraordinară, prin care te poți plimba toată ziua, descoperind ba ziduri, ba tuneluri pe sub parc, peșteri, grote, fîntîni, acvariu, poteci ascunse și, în sfîrșit, Fîntîna Inițierii, la care se intră printr-un delușor pe lîngă care ai trece fără să-l iei în seamă, dacă n-ar fi mereu acolo un rînd interminabil. Puțurile sînt, de fapt, două turnuri inversate care intră în pământ prin scări spiralate pe exterior, foarte spectaculoase și dacă le privești/pozezi și de sus, și de jos, și de oriunde altundeva. După ce cobori prin această fîntînă ajungi în grote care duc și la o cascadă, și pe sub parc, dar găsești ușor și ieșirea, dacă vrei. Și mai e spectaculos și peisajul – dealurile pe care vezi ba zidurile Castelului Dos Mauros, ba Palatul Național de Sintra, ba Palatul Național de Pena.
N-o să vezi, însă, de niciunde, mănăstirea creștină Converto dos Capuchos, ascunsă impecabil în una din cele mai vechi păduri de fagi, arbuști și ferigi din Sintra, un loc aproape sălbatic, unde nu ai cum să ajungi dacă nu citești înainte despre existența ei. Mănăstirea a fost întemeiată în 1560 și acum e doar muzeu, firește, fiindcă nimeni n-ar putea locui în zilele noastre într-un loc atît de auster, sărăcăcios și rece, cu coridoare foarte înguste și chilii minuscule, joase, săpate direct în stîncă, îmbrăcate doar în lemn de plută și în coajă de copac. Trecerea de la palatele și castelele opulente ale Sintrei la această mănăstire e destul de șocantă, deci merită văzută și mănăstirea – noi ne-am plimbat destul de mult pe-aici, am intrat în fiecare cămeruță și am mers mult și prin jur, totul părînd a face parte dintr-un film pre-istoric, o experiență unică. Normal că ne-a plouat zdravăn și aici, dar asta face parte din regula jocului deja (Peixoto: „plouă în fiecare zi”).
Cabo da Roca este cel mai vestic punct al Europei continentale, așa că am tras o fugă și pînă acolo. A meritat peisajul – stîncile fac față valurilor imense care le lovesc fără întrerupere. Apoi am mers pe coastă, pe malul oceanului, oprindu-ne doar din cînd în cînd pentru poze – prea spectaculos e totul. Iar în mare făceau surfing foarte mulți tineri. În ia-nu-a-ri-e, ’tzi dai seama?!
În Lisabona am ajuns noaptea, am mers în partea cealaltă pe podul ăla imens, care trece peste rîu, numit 25 aprilie, pînă la statuia Crista Rei, care seamănă izbitor cu aia din Rio de Janeiro.
6 ianuarie 2024, Lisabona
Azi, în drum spre aeroport, unde lăsăm și mașina închiriată, ne-am propus să mai vedem cîte ceva. În primul rînd Fundația José Saramago din Casa dos Bicos, librăria Ler Devagar și catedrala. Dar pînă la ele ne-am oprit la o mănăstire UNESCO de lîngă unica fabrică „dos pasteis” din Belem (Carmina a stat în rîndul imens și a reușit să cumpere prăjiturele din alea, dar loc la masă nu ai cum să prinzi prea ușor), pe malul oceanului, pe lîngă Padrao dos Descobrimentos și prin parcul din jur.
Librăria Ler Devagar e în LX Factory, un complex mai mult de artă, cu galerii de artă, magazine de design și arhitectură, dar și cu baruri, restaurante, terase, discoteci, etc., construit într-un fost spațiu industrial din secolul XIX, acum cu pereții plini de graffitiuri mai mult sau mai puțin ingenioase. Pereții librăriei, unde a fost o tipografie, sînt foarte înalți, dar plini de cărți, de jos pînă suuuus, la etajul care nu se mai termină. La parter, pe lîngă rafturile de pe pereți, sînt și multe măsuțe cu cărți aranjate familial & tematic, cu Pessoa și Saramago la vedere, dar și Paul Celan îți iese în față la tot pasul, chiar și la casă (cred că are un fan printre librari). Tot la parter e și un bar bine dotat și discret (dar pe care văd că nu l-am fotografiat și nici n-a intrat în vreo poză – atît de discret e). La etaj mai e și o secțiune muzicală de viniluri, care, deși pare mică în comparație cu literatura, cuprinde mii de discuri din discografia muzicală universală, în special de jazz și rock, din ce-am observat. Mi-a plăcut și că librăria e vie, în mișcare, nu un fel de muzeu perfect aranjat (cine a lucrat vreodată în vreo librărie știe că nici nu poți păstra mereu „curat” într-o librărie, mai ales la rafturile de copii, drept, istorie, pedagogie…), pe ici-colea mai dai de cutii cu cărți încă nescoase pe rafturi, ascunse, în special în secțiunea de anticariat de pe la etaj și la muzică, unde erau doi bărbați care meștereau de zor.
Apoi am văzut catedrala, am plătit parcarea municipalității (scumpă rău) și ne-am dus repede la aeroport, unde s-a dovedit c-am ajuns cam la limită („Peixoto: „În Lisabona, timpul trece”), pentru că era o înghesuială de nedescris, cu cozi interminabile, oameni disperați care pierdeau avioanele care își luau zborul chiar în fața lor, care stăteau de cîteva ore în rîndurile astea imense, care-i transformă pe oameni în furnicuțe.
În aer mi-am scos din geantă „Marinarul”, pe care l-am mai citit, și „Cimitirul de piane”, pe care încă nu-l terminasem. Sînt interesante şi scenariile din „Marinarul”, şi celelalte drame statice (care pot fi considerate şi proze, fără nici cea mai mică reţinere), dar cea mai reuşită – de departe – este cea care dă şi numele cărţii, „Marinarul”, unica piesă de teatru publicată de Pessoa (în revista Orpheu, în 1915), pe care Dinu Flămând o numeşte „prima sa capodoperă”, care „rămîne unul din cele mai misterioase texte ale marii literaturi din veacul trecut”. (In)acţiunea piesei are loc noaptea, într-o mare odaie dintr-un vechi castel. În centrul sălii – un sicriu, în care e trupul unei tinere femei, îmbrăcată în alb. În afară de ea, mai sînt trei fete care priveghează, numite PRIMA VEGHETOARE, A DOUA şi A TREIA, iar ele se adresează una alteia ca-n „Trei surori” de Cehov, „soro”. Nu poţi să nu-ţi aminteşti şi de „Smerita” lui Dostoievski, nuvelă cu două personaje, soţul şi tînăra lui soţie, care tocmai s-a sinucis, iar el stă la capul ei toată noaptea şi-şi pune întrebări existenţiale vitale. Cele trei fete nu au nici măcar un ceas, dar, în aşteptarea zorilor, încep să vorbească, pentru că „liniştea începe să prindă corp”. Hotărăsc să nu-şi amintească de trecut, care este doar un vis şi care, ca orice vis, poate fi întrerupt de orice gest. Se îndeamnă să spună poveşti, căci asta „nu face nici un rău… Numai să trăieşti face rău”… Îşi povestesc la ce se gîndeau înainte, cînd tăceau. Tot ce-şi povestesc duce spre „deşertăciunea deşertăciunilor toate sînt deşarte”, fiindcă „viaţa e în altă parte” (Kundera) şi „nimic nu merită făcut niciodată”. „Totdeauna frumoasă e numai marea din alte ţinuturi. Marea pe care noi o vedem ne face mereu să ne fie dor de aceea pe care nu o vedem niciodată…” Iar „copacii le-au trăit pe toate mult mai bine ca mine”, spune una dintre veghetoare. Tot ce contează sînt vorbele, visele. De altfel, şi marinarul din titlu e un personaj dintr-un vis de-al uneia dintre fete. Un marinar care naufragiază pe o insulă pustie şi începe să-şi imagineze o altă patrie decît a lui, pînă patria lui din vis şi imaginaţie o înlocuieşte cu totul pe patria adevărată, iar cînd încearcă să şi-o amintească, reuşeşte să şi-o aducă aminte doar pe aia din vis, care-i luase total locul patriei din realitate… Textul e experimental, existenţial, filozofic, atemporal şi e foarte dens, fiecare rînd pare un citat, iar dacă n-am şti că a fost publicat la începutul secolului trecut am putea crede că citim un avangardist, un component al teatrului absurdului sau un scriitor contemporan. Un text pe care mi-ar plăcea să-l văd jucat pe scenă, chiar dacă cred că piesele de teatru ale lui Fernando Pessoa sînt mai degrabă de citit – şi nu doar o dată. Prima oară am citit „Marinarul” în aer, în drum spre Lyon, iar acum l-am mai citit o dată, tot în aer. Uite, o piesă de teatru pe care ai chef s-o citeşti ca pe un poem – de mai multe ori.
„Cimitirul de piane” de José Luís Peixoto continuă în același stil marquezian, ceea ce îmi place la maximum. Francisco, tatăl lui Francisco, moare exact în ziua în care Martha, fiica lui Francisco și sora lui Francisco, le aduce pe lume un nepot (da, ar fi trebuit să-l numească Francisco, doar că în ziua de azi nu se mai respectă tradițiile, dom’le!). Mai apoi vom afla că Francisco sr. s-a născut exact în ziua cînd a murit tatăl său (care era maratonist profesionist care a participat la Jocurile Olimpice, ceea ce va reuși și fiul său, Francisco jr.). Mai departe avem povestea vieții lui Francisco sr. povestită de însuși Francisco sr., povestea vieții lui Francisco jr. povestită de Francisco jr. în timp ce aleargă la maratonul din Suedia și relația tată-fiu văzută prin ochii celor doi Francisco, dar și relația dintre Francisco sr. și soția lui, mama lui Francisco jr. Cînd am aterizat la București Francisco jr. aleargă la km. 6 (din 40!). Mai are de alergat, dar nu-i nici o problemă, are ce-și aminti, iar eu abia aștept să-l urmăresc mai departe, să-i urmăresc, de fapt (acum, la corectură, Francisco jr. și-a terminat cursa, iar eu am terminat cartea).
Îmi dau seama că n-am zis nimic de celebrul tramvai galben din Lisabona, cu care ne-am tot intersectat (dacă am mers doar pe jos și cu mașina – asta e), dar nici despre tinerii care fac jogging peste tot, foarte mulți și la orice oră – asta chiar m-a impresionat (aproape ca oamenii din librării – unul n-a ridicat vocea, unul nu i-a băgat librarului telefonul în față, unul n-a țipat „Ai aia sau aia?!!! Unde găsesc baloane? Cum adică punga costă?”, incredibil, domnule! Da, și pomii, și copacii sînt înfloriți și acum, în ianuarie, iar iarba e mai verde decît la noi primăvara. Lecturi și călătorii plăcute şi utile, prieteni! Sper să ne mai vedem, Lisabona!
