Vineri, 27 octombrie, Brașov – București – Heraklion – Chania/Creta
În aeroportul de la București am apucat să citesc prologul lui Kazantzakis la Căpitanul Mihalis (Humanitas Fiction, trad.: Ion Diaconescu) și primul capitol din Douăsprezece scaune de Ilf și Petrov, odesiții mei dragi.
Douăsprezece scaune începe cu o „Autobiografie dublă”, scrisă în același stil haios al „autorului cărții”, care s-a născut de două ori, în 1897 și în 1903. Prima dată autorul s-a născut sub numele Ilia Ilf, iar a doua oară l-a chemat Evgheni Petrov. Ambele evenimente au avut loc la Odesa, cel mai apropiat oraș de satul strămoșilor, Antonești, Ștefan Vodă, R. Moldova, oraș drag în care am fost de nenumărate ori în copilărie, cu părinții, cu colegii din taberele de pionieri sau de sport, cu prietenii sau singur, cea mai recentă vizită fiind un cadou pentru iubită de ziua mea, pe-un 10 august (eu am intrat în Ucraina cu buletinul, ea – cu pașaportul). Și de atunci, spun prefațatorii, autorul a dus o viață dublă, jumătate era în scutece, iar cealaltă jumătate avea șase ani și sărea gardul cimitirului, de unde fura flori. Viața asta dublă a durat pînă-n 1925, cînd aceștia s-au întîlnit prima oară, la Moscova. În „Amintiri despre Ilf”, Petrov spune că au căutat mult începutul cărții, dar pînă la urmă au hotărît ca primele propoziții să fie cît se poate de simple. Atît de simple: „În orașul de provincie N erau atît de multe frizerii și pompe funebre, încît ai fi crezut că oamenii din această localitate se nasc doar ca să se bărbierească, să se tundă și apoi să moară. În realitate, în orașul de provincie N oamenii se nășteau, se bărbiereau și mureau destul de rar. Viața în orașul N era cît se poate de liniștită”. Ippolit Matveevici Varobianinov știe cel mai bine asta, pentru că lucrează la biroul de înregistrare a deceselor și căsătoriilor. Pe Ippolit Matveevici cel mai tare îl enervează soacră-sa, pentru că, zice „autorul”, e proastă și, dacă luăm în considerare vîrsta, cu siguranță nu se va mai schimba nimic în această privință. Încă nu știu cum se numesc frizeriile, dar pompele funebre au denumiri originale – „Nimfa”, „Poftiți, vă rog!”…
Nikos Kazantzakis zice că a scris Căpitanul Mihalis la bătrînețe, simțind nevoia să salveze astfel „priveliștea lumii așa cum au creat-o ochii mei de copil”. Iar cînd spune „priveliștea lumii”, precizează imediat marele cretan, are în vedere priveliștea Cretei. Pentru copiii cretani Creta e totul, pentru ei patimile lui Hristos se asemuiau cu patimile Cretei. Și mai zice aici o chestie foarte interesantă, care, privind în istorie, pare adevărată, valabilă și azi: „Există în lumea asta o lege tainică – dacă nu ar fi existat, lumea ar fi pierit de mii de ani – dură inviolabilă: răul întotdeauna triumfă la început, dar la sfîrșit este învins”. Și acum avem două războaie, cel din Ucraina și cel din Israel, și de data asta cei care au atacat – mișelește – sînt, evident, cei răi… Deviza cretanilor e Libertate sau Moarte și acesta este și subtitlul romanului Căpitanul Mihalis.
În sfîrșit sîntem în avionul spre Creta, insula lui Nikos Kazantzakis, care, vorba lui Henry Miller, „linişteşte mintea, calmează bolboroseala gîndului (…), cîndva un centru neclintit, vital, fecund, buricul pămîntului”! Am citit Zorba Grecul (Humanitas Fiction, trad.: Elena Lazăr), celebrul roman al lui Kazantzakis, publicat iniţial cu titlul „Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas”, pe altă insulă din Grecia, Mykonos, dar l-am luat și acum cu noi, pentru Carmina, care o să-l citească în locul ideal, în patria scriitorului, unde are loc acțiunea cărții. E un roman autobiografic, în tinereţe Nikos Kazantzakis chiar a deschis o mină de lignit, ajutat de bătrînul aventurier Alexis Zorbas, care „m-a învăţat să iubesc viaţa şi să nu mă tem de moarte”, spune scriitorul în prefaţă.
Narator e un scriitor, un intelectual tobă de carte, iar Zorbas este tobă de „şcoala vieţii”, un bătrîn puternic, înţelept şi excentric, care se exprimă prin fapte, pilde, sentimente şi nu în ultimul rînd prin dans („De cele mai multe ori, eu nu vorbeam; ce să spună un „neîmpăcat” ca mine unui diavol împielițat ca el? Îl ascultam vorbindu-mi despre satul lui din Olimp, despre nămeţi, lupi, rebeli, Sfînta Sofia, lignit, piatră albă, femei, Dumnezeu, patrie şi moarte – şi deodată, cînd simţea că plesneşte şi vorbele nu-l mai încap, sărea în sus, pe pietrele colţuroase de pe ţărm, şi începea să danseze. Vînjos, cu trupul drept, osos, cu capul dat pe spate, cu ochi mari, rotunzi, ca de pasăre, dansa şi ţipa, lovea zdravăn nisipul şi-mi stropea faţa cu apă de mare”). După muncă, cei doi buni prieteni îşi fac de mîncare, beau şi-şi povestesc, dar scriitorul mai mult ascultă, pentru că Zorbas, pe lîngă că are mereu ce povesti, ştie şi cum să-şi amintească, vorbele sale adesea fiind transmise prin pilde şi expresii concise şi puternice precum nişte zicători. Apoi, el chiar știe să se bucure de viață și de clipă, trăiește fiecare dimineață la intensitate maximă („Ce-o fi asta, stăpîne? exclamă uluit; pe cinstea mea, parcă văd lumea prima dată. Ce minune o fi şi asta, stăpîne, ce-i aia de se mişcă acolo în zare? Cum îi zice? Mare? Mare? Şi asta care poartă şorţ verde cu flori? Pămînt? Ce meşter le-o fi făurit? Îţi jur, stăpîne, că le văd prima oară”). Relaţia lor de prietenie e ceva magic, iar din asta Nikos Kazantzakis reuşeşte să scoată un roman plin de viaţă, nu „doar” un personaj de neuitat. „Zorba Grecul” e o odă vieţii, o capodoperă, un roman nemuritor despre prietenie, iubire, viaţă, libertate (publicat în peste 100 de ţări, roman după care s-a făcut un film care a cîştigat trei premii Oscar, cu Anthony Quinn în rolul principal).
Acum, pe insula Creta, am să citesc „Căpitanul Mihalis. Libertate sau Moarte” și „Douăsprezece scaune”, în original, cu ilustrații de E. Șukaev, pentru numărul hîrtios Golan, cu tema Umorul. Și, firește, o carte de poezie, de data asta Erosonete de Giorgio Baffo, pentru că „fără poezie viața e pustiu”. Și Soare frumos de Vlad Drăgoi, s-o recitesc la soare, că mi-a plăcut tare! Și Colosul din Maroussi de Henry Miller, să recitesc fragmentele despre Creta, de care îmi amintesc c-a fost foarte entuziasmat nea Henry.
Am aterizat la Heraklion și, după ce-am închiriat o mașină din aeroport, am venit, pe malul mării, pînă la Chania, cu liniște în suflet și povești vînătorești.
Cazarea e ceva de vis, la balconul nostru s-au adunat, imediat ce-am intrat în cameră, mai multe pisici, mai întîi două, le-am aruncat cîte ceva de mîncare, iar barosanul portocaliu doar o privea pe mîța alb-negru care sărea hămesită și mînca tot, apoi au mai venit încă patru, dar mînca, în continuare, doar mîța nebună. De la balcon, peste piscină, vezi marea, la care am coborît cu un pahar de vin local (și am găsit și cumpărat cafea POET!), să ascultăm valurile care se lovesc în pietroaiele care răsar din mare și de pe mal. I-am zis Carminei că tata s-ar fi simțit aici cel mai bine, că nu ai fi avut cum să-l ridici de pe un șezlong din ăsta, unde ar fi venit cu o carte și un pahar de vin. K a zis că taică-so ar fi prins pești și raci și crabi de pe sub pietroaiele de pe-aici; „cum s-au dus”, a mai zis. „Îți dai seama cum e să te naști aici? Nu e ca și cum ai apărea pe lumea asta în Antonești… sau în Beclean”, zic. K: „În Antonești, pe malul lacului sau în Beclean, pe malul rîului”. „Pe malul lacului sau rîului e perfect, dar de acolo unica scăpare e să pleci, de aici n-aș pleca niciodată”, zic… Cînd mă trezesc din vreun coșmar și, ca să nu-l las să continue, cum se întîmplă dacă adorm repede, îmi amintesc cum, la Mykonos, marea se întîlnea cu muntele, valurile veneau spre mal, iar în dreapta era muntele, falnic, fără nici un om pe plajă – asta mă face să adorm liniștit. Imaginea de aici, cu valurile venind din adînc, noaptea, și lovind piatra din față, apoi tupilîndu-se, sparte, spre mal, parcă mi se pare și mai zen, chiar dacă e și neliniște aici, forță, luptă, îndîrjire, ceva din spiritul Cretei…
Sîmbătă, 28 octombrie 2023, Chania, Gonia, Agios Ioannis, Falasarna/Creta
Dimineața a fost a lui Georgio Baffo (în traducerea lui Șerban Foarță), o ediție mică & elegantă de la Adenium, Erosonete, cu o prefață de Guillaume Apollinaire. Față de poeziile erotice ale lui Emil Brumaru, sonetele lui Baffo sînt de-a dreptu’ porno, nu doar cu cuvinte „din alea” – cu descrieri amănunțite, cu acțiune intensă și imaginație perversă super bogată. Lăsînd la o parte partidele intense de sex, reale sau imaginare, poetul venețian (1694-1768) sau, cum se caracterizează el în ultimul sonet, „marele poet / Ce-a tot vorbit de Pizdă și de Pulă, / Iar lumea ce-l citea era destulă, / Căci era sincer de la A la Z”, își imaginează și Paradisul, unde „e un futai Perpetuu”. Acesta este Baffo, supranumit obscenul.
Iar după o așa carte de poezie a mers perfect o baie în mare, toată marea – doar pentru mine de data asta, pentru că nu s-a încumetat să intre și Carmina chiar din prima zi. Dar apa mi s-a părut mai caldă decît vara și Marea Cretei – curată și primitoare, chiar dacă cu valuri destul de mari, oricum, vedeai pietrele de sub tine și fundul mării, oricît de în adînc am înotat.
Deși strămoșii s-au urît strașnic și chiar s-au ucis unii pe alții, Mihalis, grec și creștin, s-a înțeles foarte bine, chiar din copilărie, cu Nouris-bei, turc, musulman, ambii născuți în același sat, în Creta, turcul – într-o familie de bogătași, stăpîni, grecul – într-o familie săracă, dar mîndră. Fiindcă în Creta din nou nu era liniște, cei doi prieteni hotărîră să se facă frați de cruce, pentru că fiecare dintre ei are dușmani destui pe care să se răzbune, dar să nu se atingă unul pe altul, că acum sînt frați de cruce și și-au jurat că „n-am să te vatăm niciodată, nici cu cuvîntul, nici cu fapta, nici în război, nici în vremuri bune”.
Iar după Baffo, mare și Kazantzakis merge și o vizită la vreo mănăstire ceva. La mănăstirea Gonia, pe lîngă biserica cu o icoană făcătoare de minuni, e la subsol un muzeu foarte impresionant, cu icoane pictate și multe manuscrise și cărți vechi, unele publicate în Iași și București. Și mai e un țarc, chiar dacă e unul mai mare, mai sub munte, cu un cerb mereu grohăitor (Carmina: „face ca ursul!”) și multe căprioare certate de cerbălău.
La peștera-altar Agios Ioannis e un cățeluș simpatic care parcă-i unul din foștii noștri căței, jucăuș și prietenos de parcă ar fi fost chiar el, s-a ținut mereu după noi, oriunde am fi intrat, în peșteri sau în bisericuță. Peșteri mai mari și mai micuțe, pline de icoane și flori, clopote, bănci lungi de lemn și de piatră, loc minunat pentru un CenaKLUb Tiuk.
La ruinele fostei localități antice Falasarna mai sînt doar, într-adevăr, ruinele minelor, înconjurate de un gard de sîrmă ghimpată și lacăte, dar peisajele-s frumoase, au știut oamenii unde să se oprească – între munți, pe pămînt bun, roditor, la malul mării. Pe unul din munți am surprins un cîrd mare de capre sălbatice (kri-kri), mai mari și mai pui, care urcau fără grabă muntele și apunea, încet, și soarele. Un soare frumos, ca-n poezia lui Drăgoi.
Noaptea ne-am plimbat și prin centrul Chaniei, pe malul mării, la farul de pe coperta ghidului turistic pe care-l avem cu noi, și pe străduțele venețiene, sub luna plină.
Nouris-bei îl invită pe căpitanul Mihalis în ospeție, îl servește cu bucate alese, dar Mihalis îi amintește că la noi e post. Îl roagă să nu se supere, dar să-i spună lui frate-so să nu mai hulească Turcia. Căpitanul Mihalis îi zice că frate-so e mai mare decît el și vorbește ce vrea el. Văzîndu-l că s-a mîniat, Nouris-bei îi aduce rachiu și-i spune că va face pentru el, fratele lui de cruce, ce un turc nu face niciodată. O cheamă pe sălbatica lui soție să le cînte la buzuki. Căpitanul Mihalis e și mai furios, dar, după ce aia pleacă, îl pune pe Nouris-bei să-l mai servească cu rachiu, apoi îi promite că va vorbi cu fratele său. Toate astea la cea mai înaltă intensitate, cu ură în priviri, pe muchie de sabie.
Iar acasă ne așteptau, sub balcon, pisicile cretane, iar la cîțiva metri – marea…
Duminică, 29 octombrie 2023, Chania, plaja lui Zorba grecul, mănăstirea Sfînta Treime, Rethymno, Heraklion
Ziua a început cu înot în Marea Cretei, în Chania, ape în care ne-au înconjurat peștișorii, insistenți, apoi ne-am plimbat și prin orașul luminat, tot pe malul mării, tot prin jurul farului, apoi am plecat din Chania. După ce-am pozat plaja lui Zorba grecul, unde dansează în film Anthony Quinn, am intrat și pe la mănăstirea Sfînta Treime, care are și ea muzeu, dar și un magazin cu ulei de măsline și vinuri – și ăla mai mult muzeu, cu toate cele necesare pentru facerea vinului și uleiului, teascuri, butoaie, dar și patefoane, radiouri, mașini de scris…
În drum spre cazarea de după Heraklion am intrat și prin centrul frumosului oraș Rethymno („ea era din Rethymnos și se mîndrea. Cei din Hania sînt pentru arme, cei din Rethymnos – pentru învățătură, iar cei din Megalo Kastro – pentru pahar”. – „Căpitanul Mihalis”), pe la cetate, apoi am tot mers pe malul mării, cu luna plină în față, iar la noua noastră căsuță ne-am împrietenit imediat cu un motan grozav, care nu ne-a mai pierdut din vedere, dimineața ne aștepta la ușă, cînd ne întorceam din călătorii – ne aștepta în față, apoi stătea cu noi la masă, discret, cumva protector. I-am tot zis Nikos, deși i se potrivea mai mult Zorbas. Despre Heraklion Henry Miller spune așa: „Fiecare centimetru din Herakleion este demn de a fi pictat; este un oraș confuz, coșmaresc, total ieșit din comun, complet eterogen, un loc de vis suspendat într-un vid situat între Europa și Africa, duhnind puternic a piei crude, chimen, smoală și fructe subtropicale. A fost transformat brutal de turci și infectat de inocenți vapori de apă de roze degajați din ultimele pagini ale cărților lui Charles Dickens; este cretan la fel cum creațiile lui Walt Disney sînt americane, este un buboi pe fața timpului, un punct dureros pe care-l frecționezi precum calul adormit în picioare”.
Cînd se întoarce de la serviciu, Ippolit Matveevici e abordat insistent de proprietarul biroului de pompe funebre „Poftiți, vă rog!”, care-i propune o ofertă bună pentru un sicriu, iar cei trei proprietari de la „Nimfa” asistă sobri la această scenă șocantă pentru cititori și personaj, de un umor tipic odesit. Doar că, intrînd în casă, Ippolit Matveevici o găsește pe soacră-sa între viață și moarte, deci ăia deja știau ce el abia urma să afle. Înainte să moară, soacră-sa apucă să-i spună că în unul din cele 12 scaune din casa lui din Stargorod, de unde au trebuit să plece pe fugă, și-a ascuns briliantele (de 70000 de ruble); n-a vrut să i le dea lui, după ce acesta a tocat banii de pe moșia fiicei ei. Doar că află acest secret al ei și preotul care o spovedește, popa Feodor Vostrikov, un mare hapsîn, ahtiat după bani, care toată viața asta s-a chinuit să facă – bani (a încercat cu o cățea de prăsilă, cu săpun, iepuri, pensiune…). Acum după ce a spovedit-o pe muribundă, popa a intrat iar în febra îmbogățirii, își taie barba și mustața, se îmbracă în civil și pleacă. Tot cu trenul ajunge în Stargorod, unde au rămas scaunele, și Ippolit Matveevici, despre care aflăm că e fostul „mareșal al nobilimii”, căruia la revoluție i s-a confiscat totul și a trebuit să plece și din orașul natal, Stargorod.
Luni, 30 octombrie 2023, Heraklion, Knossos, muzeul lui Kazantzakis, Gortyna, Phaistos, Matala
Am dormit cu toate ferestrele deschise, dar nu ne-au mai mîncat țînțarii, ca ieri și alaltăieri. Dimineața ne aștepta la ușă Nikos, motanul frumos, căruia i-am deschis o conservă de pește. Pe motanul căpitanului Mihalis îl cheamă Cumătrul. Vîntul primăvăratic care vine în Creta din Africa, peste Marea Libiei, îi face pe cretani să primească, fiecare în felul său, ispita. Pașa din Megalo Kastro, „deși bătrîn, știrb”, cere o sclavă, „să poftească aici, c-o doresc”. Și căpitanul Mihalis se luptă cu poftele și se trezește din somn doar ca „să alunge visul nerușinat” și nu se mai culcă, blestemat fie somnul, zice, „el le deschide dracilor să intre”. Cînd ajunge în fosta sa casă, acum azil, pe lîngă paznicul său Ippolit Matveevici îl mai găsește acolo și pe Ostap Bender, maestrul combinațiilor. Ostap e atît de șmecher, încît îl face pe Ippolit Matveevici să-i povestească totul despre vizita sa, despre soacră și scaune și briliante, Ippolit Matveevici fiind convins că tînărul acesta descurcăreț îi poate fi de ajutor. Află de la paznic că-n azil a mai rămas doar un singur scaun, care chiar în acea dimineață fusese vîndut ilegal de Pașa Emilievici, vărul soției administratorului.
Carmina a ținut să vedem neapărat Knossos, iar eu – muzeul lui Kazantzakis, așa că astăzi am mers mai întîi la astea două atracții cultural-turistice, chiar dacă știam de pe net că muzeul e închis (pe termen nelimitat, așa, ca la balcanici). Dar adevărul e că la muzeu se muncea, nu ca la muzeul ăla nemțesc de pe insula Corfu, Palatul Achillion (pe ușa căruia scria că e închis pentru renovări din octombrie 2022 şi va fi redeschis… la un moment dat), palat considerat de Lawrence Durrell „o clădire monstruoasă” și de Henry Miller „cea mai urîtă construcţie pe care am văzut-o vreodată”. La muzeul lui Kazantzakis am făcut poze cărților lui în română, dar și la statuia lui – faină, din ce s-a putut zări, că-i învelită, ne-am plimbat pe strada lui, ne-am luat o bere de la magazinul de peste drum de muzeu. La bar era plin de oameni simpli, care păreau tare necăjiți, am și întrebat-o, retoric, pe K, cum s-or simți ăștia, cînd știu ce titan se trage de la ei din sat, iar ei beau de dimineață, cu privirea undeva în univers…
La Knossos e o întreagă poveste, cunoscută acum în întreaga lume datorită lui sir Arthur Evans, care, fiind directorul Muzeului Ashmolean din Oxford, a găsit dovezi care să ateste existența civilizațiilor antice de pe un teritoriu din Creta, a cumpărat terenul pe care a făcut săpături pe cont propriu, din fonduri personale, și a descoperit acel oraș din anii 2000 î.e.n. și o civilizație aparte, pe care a numit-o minoniană, după regele lor Minos. În 1900, la scurt timp după începerea lucrărilor, au găsit primele urme ale palatului din Epoca Bronzului și multe obiecte valoroase, astăzi Knossos fiind considerată cea mai importantă atracție din Creta. Cretanii cred că în labirintul de sub palatul regelui Minos a avut loc celebra bătălie între Tezeu și Minotaur, care l-a influențat atît de mult pe scriitorul bulgar Gheorghi Gospodinov (vezi Fizica tristeții). Palatul ridicat în 2000 î.H. a fost distrus de un cutremur puternic, iar ce vedem acum e orașul refăcut după acel dezastru, cu 300 de ani mai tîrziu, construcții care coincid cu epoca de aur a civilizației minoice. Orașul e gîndit în jurul unei curți centrale, de unde pornești să vizitezi totul, de la altarul tripartit la tronul despre care Henry Miller spune că e modelul celui de la Tribunalul de Pace de la Haga, care „a devenit la fel de prețuită precum originalul”. Și mai spune Henry Miller (în Colosul din Maroussi, Polirom, trad.: Cristina Felea) că civilizația de la Knossos a lăsat „moștenire lumii occidentale cea mai importantă contribuție la dezvoltarea ei – alfabetul”. Camere cu pereți pictați, picturi, fresce, desene, sisteme sanitare de apă și încălzire!
Apoi am fost la cîteva site-uri arheologice antice (la Gortyna abia plouase, la Phaistos am prins curcubeul în poze și de-asupra sit-ului) și la Muzeul Arheologic Messara-Gortyna, deschis acum șase luni, iar apusul l-am prins la Matala, o plajă hipiotă de sub un munte plin de găuri-peșteri. Am ajuns „acasă” iar foarte tîrziu, dar motanul Nikos ne aștepta, zen, în prag.
Cît timp Ostap Bender căuta scaunul în fosta casă a lui Ippolit Matveevici Varobianinov, acesta hălăduia prin orașul natal, care uneori i se părea cunoscut, alteori îl năucea, Ippolit Matveevici dîndu-și seama că, deși a trăit toată viața în Rusia, dinainte de revoluție încoace, s-a obișnuit cu schimbările, dar doar în orașul N. Tot mergînd așa, vede un om cu scaunul său, e, cu siguranță, unul din cele 12 scaune. Se duce ață la el, înșfacă scaunul și se luptă pentru el, pînă Ippolit Matveevici își dă seama că celălalt e popa din N., tuns și ăla, așa cum și el e tuns și ras acum. S-au luptat & bătut pentru scaun, pînă l-au spart, dar n-au găsit nimic în el. Ippolit Matveevici atunci i-a spus lui popa Feodor tot ce-a avut pe suflet, că e un escroc, hoț, care se folosește de sfînta spovedanie pentru a-și fura enoriașii.
Marți, 31 octombrie 2023, Heraklion: mormîntul lui Kazantzakis, Muzeul Arheologic, portul
Ne-am început ultima zi de toamnă în mare, pe plaja de lîngă Malia Minonian Palace, un sit arheologic închis… marțea, auzi! Apoi a fost ziua capitalei Cretei – Heraklion. Mai întîi și-ntîi i-am arătat sufletului lui Kazantzakis edițiile românești ale cărților lui, la mormîntul lui, unde nu scrie numele lui, ci, pe mormînt, doar un citat: „Nu mă tem de nimic. Nu nădăjduiesc nimic. Sînt liber”. Muzeul Arheologic a adunat cam tot ce s-a găsit prin sit-urile de pe insulă, unde au rămas doar pietre, pereți și copii (cu accent pe prima silabă), dar merită văzute și sit-urile, nu numai muzeul, care e cu adevărat minunat! Apoi ne-am plimbat prin port, la cetatea aia venețiană din port, pe străduțele Heraklionului, care nu mai au mai nimic din ce povestește Kazantzakis în Căpitanul Mihalis. Ultima poză din Heraklionul de noapte – un perete pe care scrie ”Migrants welcome, tourists fuck off”.
Fosta iubită a lui Ippolit Matveevici, Elena Stanislavovna, acum ghicitoare, află de la lăcătușul mecanic că Varobianinov e în oraș și vrea să-l vadă cu orice preț, pentru că crede că acum 10 ani, cînd au fost despărțiți de soartă, se iubeau. Ostap & Ippolit sînt în căutarea scaunelor care au ajuns la fostul spațiu locativ, conform spuselor paznicului, de la care între timp au plecat la un hotel. Ostap ajunge la arhivar, de la care află – fraudulos – unde e mobila lui Ippolit Matveevici. După Ostap la același arhivar poposește și popa Feodor, dar de la ăsta arhivarul și-a scos banii, nu s-a mai lăsat fraierit.
Miercuri, 1 noiembrie 2023, Atena: Olympieion, Poarta lui Hadrian, Muzeul Acropole
În vreo jumătate de oră am ajuns din Creta în Atena, unde am avut cîteva ore între avioane, așa că am tras o fugă în oraș, cît să ne și plimbăm, dar să și vizităm cîte ceva. Mai întîi am trecut pe la parlament, unde soldații taman făceau schimb de ture, în ritmul lor unic de dans, am mîncat micul dejun în parcul de alături, apoi am vizitat situl arheologic Olympieion, muzeu în aer liber, după care, trecînd prin poarta lui Hadrian, tot pe sub Parthenon, am vizitat și Muzeul Acropole, foarte bogat și impresionant, plin ochi cu ce s-a găsit în Parthenon și în siturile antice de pe Creta.
Se întețește și mai tare ura dintre căpitanul Mihalis și Nouris-bei („Are dreptate cîinele, murmură el, unul din noi doi trebuie să piară”), dar Mihalis se ține de cuvînt și se duce pînă la fratele său mai mare, bădica Manousakas, îl dojenește în felul său („Ascultă ce-ți spun, frate Manousakas, dacă nu duci vinul, nu-l mai bea”) și e mulțumit de neamul său („Căpitanul Mihalis își aplecă trupul în șa, ieși pe poartă și se repezi pe cîmp. Era mulțumit, Manousakas i-a vorbit bine, bărbătește, i s-a împotrivit cum se cuvine și, dacă căpitanului Mihalis nu i-ar fi fost silă de purtările sentimentale, și-ar fi deschis brațele să-l îmbrățișeze. Foc la tunuri! Ai dreptate, Manousakas, ține-o drept cu credința ta, diavole, și ce-o fi să iasă!”).
Dacă pe insula Creta au fost mereu 26-30 de grade, pe Valea Prahovei, în drum spre Brașov, am prins 1 grad. Creta, îmi deschid brațele – ne mai vedem noi!
