20-21 iulie 2024, Brașov-Atena-Rhodos
De mai multă vreme, Carmina vrea să vizităm insula grecească Rhodos, așa că am cumpărat biletele cu mult timp în urmă. Deci acum, pe canicula asta, mergem acolo unde s-a înălțat o vreme una din cele șapte minuni ale lumii antice, Colosul din Rhodos, de unde s-a inspirat și Henry Miller cînd a ales titlu pentru poate cea mai faină carte despre greci și Grecia sau, cum ar zice el, despre lumea strălucitoare și venerabilă a Greciei – „Colosul din Maroussi”.
Pe Valea Prahovei am mers vreo două ore bară la bară, noroc c-am pornit mult înainte, dar oricum am avut emoții dac-o să ajungem la timp, mai ales că ieri a fost haos în aeroporturile din toată lumea, din cauză c-a picat sistemul informatic al aplicației Microsoft (dar am mai avut noroc chior de mai multe ori).
În avion am avut un băiețel care mi-a amintit de Dudu ăla din avionul Torino–București, care a urlat toată cursa, mai întîi „Vreau la tata!!! Vreau la tata!!!” la nesfîrșit, apoi „Vreau la tata!!! Vreau la mama!!! Vreau la tata!!! Vreau la mama!!!” la nesfîrșit, apoi „Vreau la mama!!! Vreau la mama!!!” la nesfîrșit, apoi „Vreau la Bucureşti! Vreau la Bucureşti! Vreau la Bucureşti!” pînă la București. Noroc că ăsta de azi e varianta lui haioasă. A cîntat un cîntecel fără sfîrșit în sens că nu-l mai termina, pentru că-l relua și tot așa: „Aviion cu motoh, / Ia-mă și pe mine-n zboh, / Nu te iau, că ești mic / Și te cheamă polonic. / Aviion cu motoh, / Ia-mă și pe mine-n zboh, / Nu te iau, că ești mic / Și te cheamă polonic. / Aviion cu motoh…” Iar la „polonic” izbucnea în rîs de fiecare dată… Dar am putut să citesc din „Căpitanul Mihalis” pe acest fond sonor, fiindcă personajele lui Kazantzakis sînt mult prea puternice și au mult prea multă viață ca să poată fi împiedicate sau oprite din drumul lor. În avion erau și metaliștii greci de la Rotting Christ, pe care i-am văzut la Rockstadt Extreme Fest acum cîțiva ani – am și filmat și postat pe pagina mea de youtube „Cine iubește și lasă”, în limba română, cu Maria Tănase și Rotting Christ. În autobuzul de la avion la aeroport vocalistul a stat chiar față în față cu noi, c-a avut nevoie să vorbească la telefon mai departe de formație, se pare :)).
După ce ne-am luat bilete la Rhodos am căutat, ca de obicei, scriitori locali. Am dat doar de Apollonius (Apolonios) din Rhodos (n. 295 î.Hr. – d. 230 î.Hr.), poet elen și bibliotecar la Biblioteca din Alexandria, cunoscut mai ales pentru scrierea cărții „Argonautica”, epopee celebră a antichității. N-am găsit-o nicăieri, chiar și ediția de pe net e într-o variantă care nu poate fi salvată. Epopeea e despre expediția argonauților plecați în căutarea Lînei de Aur, accentul fiind pus pe episodul pasiunii patetice a Medeii pentru Iason, remarcabilă fiind profunzimea analizei psihologice a personajelor și realismului cu care sînt descrise scenele. Poate o găsesc pentru altă vizită în Rhodos, cred că e fain s-o citești exact acolo unde a fost scrisă, pe insulă.
Am început „Căpitanul Mihalis” de Nikos Kazantzakis (Humanitas Fiction, trad.: Ion Diaconescu) în Creta, de unde e scriitorul și unde are loc acțiunea cărții, și o voi continua aici, în Rhodos, pe altă insulă grecească, deci. De obicei, mort-copt, îmi termin de citit cartea începută în călătorie, dar atunci nu s-a putut din mai multe motive, nu doar pentru că au fost mult prea multe de văzut și trăit, dar am mai (re)citit „Douăsprezece scaune” de Ilf și Petrov pentru o cronică urgentă (pentru nr. hîrtios (& tematic) Golan) + „Erosonete” de Giorgio Baffo (poezie), „Soare frumos” de Vlad Drăgoi (poezie) și „Colosul din Maroussi” de Henry Miller – de plăcere, ultimele două au fost relecturi, de fapt. Apoi, știam că urmează în scurt timp călătorii și pe alte insule din Grecia și, oricît de tentat sînt să citesc prospături în călătorii, prefer să citesc, totuși, scriitori locali. Așadar, în Rhodos voi citi în continuare din „Căpitanul Mihalis” de Nikos Kazantzakis, iar pofta pentru poezie mi-o voi răcori cu „Opera poetică” de Kavafis. Am mai încercat să citesc Kavafis de cîteva ori, dar nu mi l-am putut apropia de-adevăratelea, poate de data asta, la el acasă. Cred că-mi mai iau, totuși, încă o carte de poezie, chiar dacă-s conștient că n-o să am atîta timp pentru trei cărți, dar dacă iar Kavafis mă respinge? Vakulovski ăsta are nevoie de poezie, așa că-mi aleg imediat și un volum nou din dreapta biroului meu, cărți care-și așteaptă rîndul. Uite, duc în Rhodos și „Poezia rock”, noua carte a lui frate-meu, chiar dacă am citit-o deja (mai recitesc și pe insulă) și „Ultima familie tradițională” de Andrei Dósa.
Deși am citit prima parte din „Căpitanul Mihalis” în Creta acum ceva vreme, îmi dau seama că n-am uitat deloc subiectul și unde am rămas – mare treabă, bade Kazantzakis! Căpitanul Mihalis este prototipul bunicului scriitorului, așa că avem un roman destul de sentimental și eroic (ambele în sensul bun!), dar perfect credibil, pentru că e scris de un geniu. Mihalis, grec creștin, e prieten din copilărie cu Nouris-bei, turc, musulman, ambii născuți în același sat din Creta. Fiindcă în Creta iarăși nu e deloc liniște, se încing spiritele și între acești prieteni din copilărie, deși și-au jurat loialitate veșnică (și, oricum, fiecare dintre ei are pe cine se răzbuna, cînd i se face sete de sînge!).
În aeroportul din Atena, în așteptarea avionului care ne va duce la Rhodos peste vreo patru ore, îi țin tovărășie tot căpitanului Mihalis (ceilalți oameni din aeroport dorm). După vizita la Nouris-bei, căpitanul Mihalis invită cinci oameni total diferiți din Creta și beau la el în beci, fiecare dintre ei avînd motive serioase să-și bea viața, cum ar zice Ioan Es. Pop – beție anuală devenită tradiție pentru căpitanul Mihalis. Beau și chiar cînd începe cutremurul cu care nu te poți bate („Căpitanul Mihalis își turna, bea, apoi își umplea din nou cupa, dar vinul nu-i aducea nici o bucurie, îl scîrbea; de fiecare dată cînd ducea cupa la gură, buzele i se întorceau și nu voiau, dar răsturna cu sila vinul în măruntaie, ca să înece demonii în el. Nici femeia, nici războiul, nici Dumnezeu nu-i potolea; demonii lui se temeau numai de vin, și dă-i și bea, ori de cîte ori îi simțea că i se urcă în cap”).
Uite, am găsit la Kavafis, în „Opera poetică”, un poem cu Rhodos în titlu, „Appolonius din Tyana, la Rhodos”, în care acest Appolonius îi spune unui tînăr care-și construiește la Rhodos „o somptuoasă locuință” că el preferă un locaș modest, dar valoros prin bunul gust, unuia mare, dar vulgar. Am luat cu mine ediția asta de la Omnium (1993), în trad. Elenei Lazăr, pe care mi-am cumpărat-o din București, cînd eram la doctorat, fiindcă e traducerea în premieră a operei poetice integrale a lui Kavafis. Am tot citit Kavafis pe sărite, nu cap-coadă, iar de data asta intenționez să-l citesc integral, așa cum și-a ales el poemele, adică să încep cu „Poemele recunoscute”, adică cele revăzute și publicate de Kavafis în timpul vieții, nu pe sărite, și din „Inedite” și „Renegate”, cum am făcut pînă acum. Cum zic cititorii români – „îi mai dau o șansă”. De fapt, îmi mai dau o șansă.
Konstantinos P. Kavafis s-a născut într-o „familie din diaspora”, la Alexandria, Egipt, pe 29 aprilie 1863, fiind al 9-lea și ultimul vlăstar al unei familii înstărite de negustori. Doar că tatăl său a murit destul de tînăr, iar Konstantinos a trăit după aceea, cu mama și frații, la Liverpool și Londra. La Constantinopol a scris primele poezii și tot acolo și-a descoperit homosexualitatea, ceea ce l-a marcat pe viață. A murit de cancer al laringelui, chiar în ziua aniversării a 70 de ani, pe 29 aprilie 1933. Deci, Pavel Stratan s-a născut de ziua lui, iar Kavafis a și murit de ziua lui – mult mai tare!
În apartamentul său din Alexandria, unde a trăit singur, a fost vizitat de scriitori celebri, printre care și Nikos Kazantzakis. La Alexandria n-a reușit să-și găsească niciodată o slujbă care să-i placă, iar în ultimul său pașaport la profesie scria Poet.
Încep să se trezească oamenii; avionul nostru e printre primele care-și vor lua zborul. Pa, Atena! Hai la Rhodos!
21 iulie 2024, Rhodos
Am aterizat dis-de-dimineață la Rhodos, cea mai mare și mai estică insulă dintre insulele grupului Dodecaneze din Marea Egee (reperele istorice încep cu 3000-1500 înainte de Hristos: „Judecînd după descoperirile arheologice făcute la Lindos, Rhodosul a fost locuit încă din neolitic, dar a început să se dezvolte odată cu venirea cretanilor”). A patra ca mărime din Grecia, insula Rhodos este foarte aproape de țărmul turcesc, așa că trebuie să fii atent să nu-ți intre pe mobil telefonia Turciei, c-o să te cam usture (ne-am trezit adesea pe telefon cu „(Ești) în Turcia”).
(Noi am stat primele două zile în Rhodosul vechi, medieval, apoi am închiriat o mașină și ne-am mutat în Lindos, iar în ultima zi am vizitat și Rhodosul antic).
Insula i-a fost dăruită lui Helios de către Zeus, iar Helios a numit-o așa după numele nimfei Rodon, de care era îndrăgostit, spune Pindar în cea de-a șaptea sa odă, care se numește chiar „Rhodos” (Am găsit opera lui Pindar doar în greacă și-n rusă, în română e pe net doar o carte în care nu-s și odele). Cînd Zeus-tatăl și ceilalți zei au împărțit pămîntul, n-a fost de față și Helios, zeul Soarelui, care strălucea în altă parte a planetei în acel moment. Cînd a conștientizat asta Zeus, a vrut să repete împărțirea, dar Helios i-a spus că nu e nevoie, c-a văzut el pămînt care se zărește din mare, că vrea ca acea insulă să fie adusă deasupra apei, insulă care să fie a lui. Aici Helios a făcut cu Rodon șapte fii, cei mai înțelepți dintre oameni. Din unul dintre ei s-au născut Lindos, Kameiros și Ialyssos, care au împărțit insula în trei, pentru a o apăra mai ușor, dînd numele lor orașelor de care aveau grijă.
Rhodos e cea mai însorită insulă grecească (dragă Helios!) și are stațiuni estivale care atrag anual peste un milion de vizitatori, iar capitala și-a conservat foarte bine arhitectura medievală și e inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Colosul din Rhodos a fost o statuie imensă, de 32-36 de metri (și stătea pe un soclu înalt de 15 m), construită în 12 ani, finalizată în anul 282 î.Hr., în cinstea zeului grec al Soarelui, Helios. Unii cercetători consideră că străjuia intrarea în portul din insulă (se spune că stătea cu cîte un picior pe fiecare mal al portului), iar alții cred că s-a aflat la intrarea în Palatul Templierilor. Cînd răsărea soarele, statuia strălucea, fiind construită din bronz – îmi și imaginez, pentru că am ajuns la Rhodos, exact pe unde se crede că s-a înălțat statuia, înainte de răsăritul soarelui, pe care l-am prins în n fotografii cu Rhodosul vechi și marea. Statuia a străjuit intrarea în Rhodos 56 de ani, apoi s-a prăbușit (în 225 î. Hr.) din cauza unui cutremur, ca majoritatea celorlalte minuni ale antichității.
Din aeroport am venit cu autobuzul pînă la ultima stație din Rhodos, de unde am mers pe jos în port, pe malul mării Egee, acolo unde e Fortul Agios Nikolaos și morile de vînt din vremea cavalerilor (au mai rămas trei din treisprezece), în Mandraki, mori care ies foarte fain în poze cu răsăritul. Oameni încă nu erau (în afară de doi copii veniți la pescuit), pisicile dormeau toate chiar dacă le pisi-pisiceai, nici măcar nu deschideau ochii (în afară de o pisicuță care sărea prin fața vapoarelor, feriboturilor, șalupelor, iahturilor și bărcilor). Pe malul celălalt e Biserica Evangelismos, catedrala ortodoxă a Rhodosului (la care vom ajunge diseară, înainte de înot), în fața căreia e unul din cei doi cerbi de la intrarea în port, elfos și elfina, simbolurile bogăției și puterii Rhodosului. Celălalt cerb e unde eram noi, pe malul cu mori. O legendă locală spune că exact pe locul acesta trona statuia lui Helios, Colosul din Rhodos, un picior era unde e acum un cerb, celălalt – unde e celălalt cerb. În partea cealaltă se înalță și Palatul Guvernatorilor, Cazinoul, iar din fața lui sînt plajele – despre una din ele scriitorul britanic care a locuit doi ani în Rhodos, Lawrence Durell, prietenul lui Henry Miller, a spus că e cea mai bună plajă din Mediterana.
Apoi am intrat prin impresionantele porți ale orașului medieval, înconjurat de cîteva straturi de ziduri, și am mers prin orașul foarte vechi, cu străduțe înguste și pline de pisici – pe mese, pe scaune, la intrările în case, pe garduri, peste tot – spre gazdă, să ne lăsăm bagajele (ora de intrare: 14:00 și nu era nici ora 8), noroc că avem doar cîte un rucsac, dar tot te apasă odată cu orele de cărat, pe canicula asta. Aici am dat de-un bătrînel simpatic, care ne-a făcut cîte o cafea de bun venit, apoi ne-a povestit chestii utile despre oraș, interesat de una-alta, de unde venim, ce vrem să vedem. M-a întrebat cum mă cheamă și a zis că-i un nume ușor de ținut minte Mihail, un sfînt al creștinilor. Apoi ne-a recomandat unde să mîncăm, că la doi pași de noi e un restaurant cu cea mai bună mîncare, se numește „Mama Sofia”. I-am zis că pe mama o cheamă Sofia și ne-am bucurat toți de coincidența asta. Mîine mergem la „Mama Sofia” să sărbătorim în avans ziua mamei Sofia, care vine imediat.
Apoi, fără bagaje, ne-am întors liniștiți (chiar dacă și obosiți-nedormiți) în orașul-poveste și, după ce am găsit la Turnul cu Ceas porțile încuiate, am vizitat în voie Marele Palat, tare impresionant, apoi am mers pe strada Cavalerilor, cu care se mîndresc mult cei din Rhodos, pînă la Muzeul de Arheologie, o altă bijuterie a orașului.
Fiindcă noaptea trecută nu dormisem deloc, după o zi de muncă pînă noaptea, după vizita la Muzeul de Arheologie ne-am întors la pensiune și ne-am odihnit vreo două ore, apoi am ieșit iar în oraș. Dacă dimineața devreme era un oraș pustiu, acum era exact invers, nu prea aveai pe unde să calci. Conform ghidului editat în Ro, doar duminica, la ora 12:00, se poate face o călătorie între ziduri, doar cu ghid profesionist local, pornind din fața Marelui Palat, care e foarte aproape de locul unde ne-am cazat – chiar lîngă „Mama Sofia” și Turnul cu Ceas. Ne-am dus repede acolo, dar realitatea din tîrg nu s-a potrivit cu aia din ghidul de acasă; din fericire, excursia asta e în viitor, mîine. Așa că am intrat în Turnul cu Ceas, pe care l-am găsit închis dimineața. Ți se promite cea mai frumoasă vedere asupra orașului vechi, vîrful turnului fiind cel mai înalt punct… de vedere, iar în prețul biletului intră și o băutură, la alegere – și de data asta oamenii chiar se țin de cuvînt…
Am observat că la „Mama Sofia” e mereu arhiplin; sper, totuși, să găsim o masă liberă mîine, că va fi luni, nu duminică, precum azi. Seara orașul are cu totul alt suflu, e mult mai agitat și mai colorat, își pierde total liniștea și miracolul de dimineață. Dar cînd începe să apună soarele și apar culorile pe cer e iar alt oraș, mai ales că azi am avut o lună plină foarte mare, portocalie spre roșie, pe care am văzut-o odihnindu-se pe Fortul Sfîntul Nicolae după ce ieșisem din mare, eu rănit la degetul mare al piciorului drept de vîrful unei stînci ascuțite și tăioase din mare, pe plaja din fața Cazinoului Rhodos (a doua zi dimineața K a găsit o poză a plajei din satelit, în care se văd clar stîncile alea din mare). A cam curs sînge, dar sper ca peste cîteva ore, adică pînă mîine, să se mai prindă, să pot merge și eu în excursia care n-a mai putut avea loc azi, altfel va merge K singură, iar eu voi citi – sau voi scrie – la pensiune. Oricum, nu vom rata vizita la „Mama Sofia”, iar poimîine închiriem mașină și ne mutăm în altă localitate faimoasă de pe insulă – Lindos.
Ce mai face căpitanul Mihalis? Fiică-sa îl idolatrizează și-și zice că nu vrea altfel de soț decît unul care să-i semene tatălui ei. Fiul său – la fel, îl are idol și începe să facă nebunii la școală și în afara ei, scăpînd mereu basma curată doar pentru că e fiul căpitanului Mihalis, despre care discută chiar și pașa, conducătorul religios al turcilor musulmani, super nervos cînd e vorba de căpitanul Mihalis…
22 iulie 2024, Rhodos
Azi n-am mai pierdut „turul ghidat” pe zidurile cetății orașului vechi Rhodos, „posibil doar cu ghid”, cum scrie în ghidul de călătorie. Ei, în realitate nu e tur cu ghid și nu e duminica, ci lunea, așa că azi am ajuns în fața Marelui Palat, de unde se iau biletele, mult mai devreme – mare noroc, fiindcă era un rînd imens, de parcă s-ar fi dat ceva moca (am făcut poze, distrat, acelui rînd fără sfîrșit, crezînd că nu tot acolo tre să ne băgăm și noi, pentru bilete la turul de pe ziduri). În al doilea rînd, am fost norocoși pentru că nu a existat un ghid la această excursie minunată și am mers pe drumul de pe cele mai înalte ziduri ale orașului singuri, în ritmul nostru, fotografiind și privind – și chiar ai ce vedea și fotografia de acolo, adică tot orașul vechi Rhodos + marea cu vasele ei de croazieră imense cu tot. Mai puțin de înțeles e că experiența asta poate avea loc doar de la 12:00 la 15:00, cînd e domnul soare cel mai puternic posibil și umbră e doar de la aceste ziduri, care nu te prea ajută, fiindcă soarele nu ți-e un turc pe care să-l bați și să-l supui, mai ales pe insula Rhodos, mai bine-l lași să se ducă să-i bată pe alții – pe cei de pe partea cealaltă a planetei, dar mîine se întoarce iar la tine… Am găsit smochini copți, cu alt gust și arome decît cele de vînzare pe la noi, iar după ce am ieșit din circuit am dat și de o biserică protejată UNESCO, care, da, azi, luni, e închisă, ca peste tot în lume, dar va fi deschisă mîine – ca peste tot în lume. După aceea am mers pe cu totul alte trasee decît cele pe care le-am făcut ieri (am găsit și Hotelul Sofia!), printre zidurile cavalerilor și, așa cum n-am găsit nici teatrul antic (unde harta ne spune că e teatrul antic e un „teatru” perfect modern, unde se și pregătea un concert pentru diseară), n-am văzut nici teatrul medieval (am ajuns unde trebuia, ne-a confirmat o localnică, doar că ce-a rămas din teatru e pericol public și de aceea e interzisă intrarea vizitatorilor). Măcar am găsit apă. Și am întîlnit mulți, mulți pisici, toți torpilați de căldură, dormind ca niște statui antice pe unde nu te aștepți, pe ruine, la umbră, sub motociclete, la umbră, sub ziduri, la umbră, pe ferestre, la umbră, sub coșurile de gunoi, la umbră… L-am întîlnit pe drumurile înguste ale orașului vechi pînă și pe proprietarul pensiunii, bătrînelul zîmbitor, acum pe-o motoretă, și l-am lăsat să treacă el primul, deși omul se oprise să trecem noi.
Seara ne-am plimbat iar prin Rhodosul vechi, prin cartierul evreiesc, am fost și la Biserica Maicii Domnului din Castel (sec. XIV), care n-ar fi fost transformată niciodată în moschee în timpul dominației otomane (una din puținele de pe insulă!) doar pentru că era deja bombardată și nu mai era biserică funcțională, practic era cum e și acum. La ruinele unei fortificații grecești antice, una bizantină, la o biserică în curtea căreia ne-au fugărit cîinii, prin piața mereu vie din orașul vechi (cea mai scumpă curea e de două ori mai ieftină decît cureaua pe care mi-am cumpărat-o recent din Piața Sfatului), printre pisici blazate…
La „Mama Sofia” a fost exact ca la pomul lăudat. Chelnerii erau băuți (asta așa, ca să nu zic beți muci, cum erau unii dintre ei) și-i durea în cot de clienți (foarte reci și bosumflați, luau comanda de parcă ai venit cu cerșitul), se certau și se înjurau între ei de față cu noi, cei care așteptam la mese mult prea mult, la un moment dat K a zis să-i întrebăm dacă mai durează, le plătim apa și plecăm (păi așa pățești dacă ai apă, nu vin – observi totul așa cum este și nu ai răbdare, iar grecii nu par deloc grăbiți). Am observat mai multe perechi care, după ce au făcut comanda și au tot stat, s-au ridicat de la mese și au plecat și așa am fi făcut și noi, cu siguranță, dacă nu s-ar fi numit restaurantul „Mama Sofia”. Nici mîncarea nu mi s-a părut prea bună, ba din contra, peștele era, evident, din ăla congelat, cartofii – cam cruzi, ceea ce e o mare raritate, pentru un restaurant, mai ales pentru unul cu o asemenea reclamă.
„Acasă”, pe net, văd filmarea cu Mihnea de la Luna Amară, mîndru de intrarea fiicei lui pe scenă, care, zice Mihnea, îl reînvață să se bucure. Într-adevăr, fetița e uimitoare, intră pe scena Electric Castle sărind ca un căluț, cu degetele de la ambele mîini în aer, semnalizînd rock-ul! Bravo, Sofia, bravo, Mihnea! Rock norock!
Căpitanul Mihalis s-a înfuriat, în beciul său, mai devreme decît s-ar fi așteptat invitații săi speciali, doar după două zile și două nopți de dezmăț bahic, nu ca de obicei – după o săptămînă. Apoi i-a dat afară, iar el și-a luat iapa și s-a dus la marea cafenea turcească a agalelor de seamă, raiul turcilor din Creta, unde a intrat cu calul pînă la cafegiu, în spate, unde se adăpostise și prietenul său Nouris-bei, necăjit de ideea că urmașii tatălui său sînt încă în viață (căpitanul Mihalis e chiar fratele ucigașului tatălui lui Nouris-bei, nu doar cel mai bun prieten al lui din copilărie, fratele lui de cruce). Căpitanul Mihalis le-a poruncit turcilor să părăsească localul, unul l-a atacat cu cuțitul, dar a fost ușor anihilat, iar Nouris-bei le-a zis să iasă și i-a poruncit cafegiului să-i aducă o cafea căpitanului Mihalis, face el cinste. Căpitanul Mihalis a zis că vrea să-și bea cafeaua singur. Conducerea turcilor a hotărît că încă nu e cazul ca insula Creta să fie scăldată în sînge, iar gînditorul lor bătrîn a zis că e aproape clipa cînd capul acestui grec va fi înfipt în poarta Pașei. Au ieșit toți turcii, în afară de Nouris-bei. Căpitanul Mihalis, cînd l-a zărit, a zîmbit și a cerut o cafea. „Fără zahăr”.
23 iulie 2024, Rhodos, Kameiros, Lindos
Pînă la amiază am umblat hai-hui prin orașul vechi Rhodos, inclusiv pe unde mai fuseserăm și-n cele două zile dinainte (muzeul de lîngă strada Cavalerilor era închis și azi, Galeria Municipală de Artă – la fel, balconul Julietei locale – mereu plin), dar e foarte plăcut să te plimbi prin Rhodos, pe ambele părți ale zidurilor, și pe malul Mării Egee, și prin vechiul oraș.
La Templul Afroditei un asiatic și-a pus gentoiul pe-un exponat și a stat zen pînă i-a venit autobuzul. Uite că operele de artă sînt și utile, nu doar frumoase. La statuia cu delfini (unde scrie, da’n engleză, ce-i drept, că înotul și pescuitul sînt interzise) un nene se bălăcea nu doar cu pălărie, ci și-n tricou (cred că avea și pantaloni, și pantofi, și ciorapi). Dac-ar fi venit vreun polițist să-l amendeze ar fi zis că el se plimbă, „A, mi-a ieșit marea în cale? Nici n-am observat”. În capătul zidurilor era un vapor uriaș, „Virgin”, care, cînd s-a golit, probabil a dublat populația Rhodosului.
După ce-am închiriat o mașină de lîngă aeroport (de data asta am plătit asigurare completă, ne-a ajuns aventura de data trecută, cu nesimțiții de la Europcar din aeroportul din Munchen), ne-am dus în orașul antic Kameiros (Kamiros), cel mai mic dintre cele trei polisuri dorice, construit pe o colină de pe coasta de vest, pe malul mării. Deși zona a fost locuită încă din epoca miceniană, orașul Kameiros a fost întemeiat mai tîrziu de dorieni. A cunoscut perioada de înflorire în sec. VII î. Hr, fiind primul oraș de pe insulă care a bătut monedă. Dacă Lindos a fost o mare putere navală, Kameiros s-a concentrat pe agricultură, în special pe producerea uleiului de măsline, curmale și vin, produse care trebuiau transportate, astfel s-a dezvoltat și industria ceramicii. Orașul a fost distrus de două cutremure devastatoare – în 226 î. Hr și 142 î. Hr. Vînătorii de comori au vîndut numeroase obiecte prețioase Luvrului și British Museum-ului, muzee care refuză să le restituie. Acum mai avem doar ruinele orașului antic, care ne arată o localitate foarte bine gîndită, structurată și construită, cu piață centrală, biserică, baie în centru și Agora și cartierul rezidențial cu locuințe grecești în stînga, Acropolele în locul cel mai înalt, totul pe malul mării. Sus a fost unul din cele mai mari temple, al Athenei, de peste 200 de metri + un bazin imens de apă. Am căutat și nu am găsit un teatru, ori a fost distrus în totalitate, ori kameirosienilor le era de ajuns agricultura.
În Kameiros n-am văzut nici o pisică, ceea ce m-a frapat, pentru că Grecia-i plină de pisici, care-s absolut peste tot. Asta ar putea să însemne că acum Kameiros e „doar” istorie și că aici nu mai există viață (care e în altă parte) sau, poate, e un loc bîntuit de fantome războinice, care nu primesc decît vizitatori diurni, cu bilet (sau poate pur și simplu aici nu ar avea ce mînca).
Apoi ne-am luat după semnele turistice și am văzut cum din templele antice grecești au mai rămas doar niște pietre în pămînt, iar în dreapta templul are un vecin care tocmai își construiește o viloacă, iar în stînga e un bar, o bodegă sau o școală, un hotel ori căsuța vreunei babe, pe care o vezi vegetînd la umbră.
Acum Carmina e la o rezervație de fluturi (Valley of Butterflies), de care cică-s extrem de puține în lume, că ăștia își depun ouăle doar în locurile cu o anumită vegetație, lîngă un anume copac care elimină o anumită substanță, care nu știu ce. Eu nu-s chiar Nabokov și am rămas în mașină să citesc Kazantzakis și Kavafis. De fapt, am recitit mai întîi „Moartea unui poem” din cel mai nou volum de poezie al lui frate-meu, „Poezia rock”…
Carmina zice că merită călătoria printre fluturi. Nu e deloc ca-n reclame și prezentări, de data asta e mult mai fain, rezervația fiind naturală, te plimbi pe un munte, cu verdeață, ape curgătoare, cascade, și tre să fii f. atent ca să vezi fluturii prea-lăudați, fiindcă aceștia stau ascunși pe trunchiurile copacilor pe crengi și pe pietre, adesea acoperite cu mușchi.
Văd din ghid că o legendă locală foarte cunoscută spune că pîrîul care străbate Valea Fluturilor, Pelekanos, este numit așa după un servitor de-al prințului valah Alexandru Ipsilanti. Se spune că Alexandru Ipsilanti și-a dus fiica bolnavă de tuberculoză la mănăstirea Kalopetra din zona Văii fluturilor, crezînd că îi va de folos clima plăcută de aici. L-a trimis acolo, ca s-o ajute, și pe servitorul său credincios Pelekanos, de care fata s-a îndrăgostit. Firește că fostul domnitor le-a tulburat povestea, iar Pelekanos, nefericit, s-a sinucis.
În drum spre Lindos, am trecut și pe la „Șapte izvoare”, cu reclamă excepțională față de alte obiective turistice din zonă. Ajunși la fața locului, ne-am dumirit imediat care e, de fapt, secretul – exact acolo e un restaurant cu același nume și dacă ajungi acolo, după atîta mers, tot te oprești un pic și, dacă n-ai chef să mănînci ceva, tot bei o apă plată, minerală sau o bere, un vin, o retsina…
Izvoarele-s chiar lîngă restaurant, unde-s mulți fazani și făzănițe, rațe și gîște, pădure, aer curat, munte. Noi n-am putut să credem că alea-s izvoarele și am plecat pe munte, în căutarea lor. La un moment dat ne-am întîlnit cu un ucrainean, care avea telefonul pe sonor, doi copii mici, care nu prea puteau fi ai lui, ci mai degrabă ai vreunui copil de-al lui, și o tinerică, probabil soția lu’ fiu-so, cu care vorbea la telefon burtosu’ ăsta. „Aseară au căzut bombe rusești chiar lîngă casa noastră”, a zis vocea din telefon. – „Aproape?” a întrebat burtosul (cu cămașa descheiată). – „N-auzi? Chiar lîngă casă”. – „La 30 de metri?” întreabă bătrînelul dintre fazani. – „Tu chiar mă întrebi asta? La cîți metri, lîngă casă?” – „Da, bombele au căzut pe la 30 de metri?” – „Da’ cine plm crezi c-a ieșit să-ți măsoare metrii de la explozii la casă, chiar ai luat-o razna, bătrîne?” explodează vocea. – „Băiete, aici fazanii sînt atît de frumoși, la Șapte Izvoare”, spune cretinul. Fiu-so zice „Hai că mai vorbim, tată” și îi închide în nas telefonul – tiuuuu-tiuuu-tiuuuu-tiuuu-tiuuuuuuuk… „Pe la cîți metri zicea că au căzut bombele alea, la 30?” o întreabă ăsta pe fata care-i e, probabil, noră…
În partea cealaltă de restaurantul „Șapte izvoare” e un tunel, în care se intră cu picioarele goale, că-i inundat, se trece prin acel tunel destul de lung și la capăt cică se deschide un peisaj miraculos. În tunel se auzea doar limba rusă…
De acolo am traversat munții și am trecut pe lîngă tot felul de minunății pe care o să le vizităm mîine.
Cazarea e la trei minute de marea mult prea caldă și sărată și, deși am degetul mare de la picior tăiat de-o stîncă din Rhodosul vechi, n-am putut să nu mă bag și aici la un înot, după asfințit.
24 iulie 2024, Lindos
Cînd m-am trezit, Carmina tocmai se întorcea de la înot.
La cafea am citit Kavafis. Din „Cuvînt-ul înainte” al lui Dimitris Daskalopulos aflăm că în jurul lui Kavafis s-a creat o legendă încă din timpul vieții („O parte a legendei ce-l învăluia pe Kavafis încă din vremea aceea se datorează și modului cu totul original în care și-a publicat opera. Creația sa n-a fost reunită în paginile unui volum. Fiecare nou poem era imprimat pe o foaie separată. Cu vremea, foile le grupa în fascicole care prezintă multe diferențe între ele, cu adăugiri și eliminări de poeme și adesea cu corecturi și adăugiri de mînă. „Colecțiile” acestea le oferea sau le expedia prin poștă personal prietenilor și admiratorilor săi, ținînd cu pedanterie liste de distribuție. Un rezultat esențial și o impresie mai puternică decît maniera sa editorială a stîrnit însăși poezia lui, prin tematica istorică sau pseudo-istorică, folosind o limbă neortodoxă față de canoanele epocii, precum și prin erotismul ei de-a dreptul provocator”).
Din prefața la „Poeme recunoscute” cititorul află și mai multe date importante despre Kavafis. De exemplu, c-a scris într-un dialect care-i aparține în exclusivitate. Greaca nefiind limba lui maternă (a învățat-o tîrziu), în poezia sa îmbină limba cultă cu limba populară, expresii din greaca veche, din koine și din limba vorbită în Bizanț. Cînd scria despre o perioadă istorică anume și avea nevoie să ilustreze o atmosferă, nu ezita să folosească expresii din perioada respectivă, ceea ce-i pune în mare încurcătură pe traducători. Dar să ne amintim că Kavafis a fost greu acceptat de greci, pe cînd în străinătate a prins mult mai ușor, în primul rînd datorită traducerilor lui E. M. Foster (încă din 1919), iar din 1951 Kavafis s-a tradus aproape în toate țările europene și pe alte meridiane. În Grecia abia în 1963, la 100 de ani de la naștere și 30 de ani de la moarte, se editează prima ediție populară, ceea ce „va pecetlui intrarea sa definitivă în Panteonul literar elen”.
„Opera poetică” începe cu un poem simbolist, „Ziduri”, prin care poetul își stabilește din start locul – s-a trezit deodată – fără să-și dea seama, singur, înconjurat de ziduri (p. 32). Al doilea poem, „Un bătrîn”, mi se pare desăvîrșit, căci cuprinde întreaga viață a omului, o viață de om care trece momentan, fără să-ți dai seama și, deși în tinerețe irosești n ocazii de a-ți trăi viața, te trezești la bătrînețe cu un singur tovarăș – ziarul pe care-l ții în mîini. Iar ca să nu mai fie nici un dubiu – Kavafis își adoarme eul liric cu capul pe masă, adică exemplifică cît se poate de realist că tot ce-a gîndit pînă acum bătrînul e adevărat („…Dar, de prea multe gînduri și-atîtea amintiri, / bătrînu-i amețit. Și-n cafenea adoarme / de masă sprijinit”).
La Lindos am ajuns țac-pac cu mașina – de la cazarea noastră de pe malul mării, din Pefkos. Am lăsat mașina în parcarea de sus (prin Lindos se circulă doar pe jos) și am bîntuit prin localitate ca printr-un film sau vis, pe străduțele străvechi, îmbîcsite de magazinașe și baruri, pînă la teatrul antic (unde am făcut multe poze, firește), apoi – sus, tot mai sus, pe Acropolele din Lindos, care el însuși ar fi meritat o călătorie (exact precum Rhodosul vechi, firește; incomparabile, doar că fiecare merită atenția și banii oamenilor contemporani, de aici și acum). Acropolele Lindosului e cocoțat pe un spectaculos vîrf de stîncă, la 117 m, între două golfuri (pînă acolo întîlnești cîțiva pictori care și pictează, și-și vînd tablourile expuse pe pietre – plăcute ateliere!). De jos ai impresia că e un castel medieval uriaș, zidurile construite de cavaleri fiind foarte înalte (nici o surpriză – la fel de înalte sînt și alea de pe Strada Cavalerilor din Rhodosul vechi). Din ghid nu se înțelege cînd a fost construită cetatea, doar bucăți din ea. De exemplu, Templul Atenei pe care îl vezi astăzi a fost ridicat în sec. al IV-lea înainte de Hristos pe ruinele unuia mai vechi, distrus de un incendiu. Statuia zeiței era una din capodoperele artei grecești, dar a fost furluată de împăratul Teodosie al II-lea, alături de celelalte podoabe ale templului, și duse în Constantinopol. Tot Teodosie ăsta a ordonat distrugerea Acropolelor, pe motiv c-ar fi operă de idolatrie, motivul real fiind mai mult ca sigur acoperirea furturilor și jafurilor lui. Preoții Atenei care s-au opus au fost condamnați la moarte. Cum va zice Stalin mai tîrziu, „este omul – este problema, nu-i omul – nu-i problema”.
Homer zice că Lindosul a fost întemeiat de dorieni și, în timpul Războiului Troian, la care a participat cu nouă vase de luptă, era cea mai mare putere a insulei Rhodos, statut de care a profitat pînă la fondarea capitalei. La Lindos s-a redactat primul Cod Naval din Rhodos, care a stat la baza codului naval roman. Kleobulos, unul din cei șapte înțelepți ai antichității (are o super statuie cam pe unde ne-am lăsat mașina, de unde se vede tot Lindosul, cu cetate cu tot), a condus orașul mai mult de 40 de ani, în sec. al VI-lea î. Hr., și atunci a fost Epoca de Aur a acestei așezări. După înființarea Rhodosului (deci Lindos e mult mai vechi decît vechiul Rhodos!), mulți lindosieni s-au dus în noua capitală, unde a fost mutat centrul maritim, dar și după aceea Lindosul a rămas centrul religios al insulei. De pe Acropole se vede un golf în formă de inimă (Golful Agios Pavlos), iar în apropiere – un stadion de fotbal (eu am descifrat mesajul așa: din dragoste pentru fotbal).
Seara am vizitat cea mai veche biserică de pe insulă, dinainte de Hristos, unde acum e și muzeu, și mănăstire, și acea biserică dintr-un sat din vîrf de munte – toate închise la ora asta, firește, dar am prins de-asupra lor și a munților din spate apusul. Am prins și niște babe legendare, dar și un moș din cărțile lui Kazantzakis, care a ieșit în stradă (dintr-o bodegă), să ne ajute c-o informație, dar, totuși, cumva mustrător, de parcă le-am fi perturbat liniștea milenară, dar cînd a văzut că nu sîntem turci s-a luminat la față și ne-a arătat exact unde e biserica pe care o căutăm (mai erau cîteva pe-acolo și, altfel, le-am fi luat la rînd).
Iar ziua se încheie, tradițional, cu o bălăceală în Marea Egee, doar noi, noaptea, luna, marea și munții. Iar după ce ne-am întors la cazare, ne-am pricopsit cu un motan iubitor (cum ni se întîmplă peste tot în Grecia), care, după ce a înfulecat un pachețel de primăvară și o bucată de salam, și-a chemat și prietenii. Păi acum, motane, trebuie să împarți cu ceilalți, dar stai liniștit, te înțeleg și înțeleg că așa e frumos și așa e corect – să împarți totul cu prietenii, mai ales dacă ești deja cu burta plină…
25 iulie 2024, Lindos, Rhodos, București, Brașov
Azi zburăm înapoi acasă, dar mai avem o zi rhodosiană întreagă înainte, așa că, trezindu-mă, am auzit: „Mergem să înotăm un pic?” și Carmina a fost tare surprinsă să audă că, înainte să pornim spre ce ne-am programat aseară să mai vedem, am chef să-mi beau cafeaua citind noua carte de poezie a lui Andrei Dósa, „Ultima familie tradițională”. A, știe că-mi place să citesc poezie la cafea și știe că-mi place Dósa, s-a mirat că nu am chef de înotat – că de obicei nu pierd nici o ocazie să mă arunc în apă, chiar și înainte de plecare de obicei mai sar o dată în mare.
În „Ultima familie tradițională” chiar din prima poezie simți forța poetică a lui Dósa (& puțină gingășie), care te înconjoară din toate părțile. Frumosul („Roua cerului cățărîndu-se pe / roua cerului”) se alătură corporalității care susține o acțiune devenită imediat stare („corpul tău îmbrățișînd-o / devine una cu efortul ei”). Eul liric e, cum altfel, străin de sine însuși, inadecvat, nemulțumit („vara abia a început dar simt că nu mai suport / pantalonii scurți / picioarele mele sînt ale altcuiva / ale unui bărbat trist cu varice”)…
Din Lindos am mers la Acropolele din Rhodos, pe care l-am lăsat special pentru ultima vizită, înainte să ne ducem la aeroport. Aici e de văzut terenul de sport, de fapt – stadionul, o sală de curs la fel de impresionantă, ambele perfect conservate, în rest – doar pietre abandonate, se mai lucrează la Templul lui Apollo Pythios, care probabil în cîțiva ani va deveni și el un punct de atracție, că au pe ce construi. Intrarea este liberă, dar mai bine ar fi costat ceva, dar ar fi avut mai mare grijă de valorile lor neprețuite.
Îmi amintesc de primele călătorii în Grecia cu groază – din cauza insectelor ăstora care țîrîie fără pauze în copaci, le-am zis atunci ki-ki-ri-ki, greierii noștri-s adevărate instrumente muzicale dintre cele mai fine, prin comparație. Și acum tre să mă gîndesc cum se numesc astea… cicadele astea, tzitzikași blestemați, nu vă mai tace leoarba!… Dar cu timpul te obișnuiești chiar și cu ei. I-am zis Carminei să-i înregistreze, mă gîndesc că sunetul ăsta insuportabil e foarte bun ca fundal sonor la lecturile de la CenaKLUbul meu Tiuk – te fac să te concentrezi la text, să fii mai atent la ce se citește-povestește.
După batjocura căpitanului Mihalis, turcii au trimis trei soli la pașă. Iar grecii – trei înțelepți la mitropolit. Apoi mitropolitul i-a făcut o vizită prietenului său, pașa, și s-au înțeles să păstreze pacea. Nouris-bei nu suportă gîndul că nu l-a răzbunat pe taică-so, așa că îl provoacă la duel pe Manausakas, fratele căpitanului Mihalis. Descrieri extraordinare, în care cele două bune cunoștințe acceptă duelul, pregătesc locul, discută, își insultă cele sfinte, dar nu se pot enerva unul pe celălalt ca să se omoare. Pînă la urmă Nouris-bei iese cîștigător, dar cu boașele rănite grav. La înmormîntarea fratelui său, căpitanul Mihalis își roagă fratele să nu-i apară în coșmaruri, că știe prea bine ce are de făcut. Așteaptă ca Nouris-bei să se însănătoșească, iar cînd vine vestea că și-a revenit, se duce în casa turcului, dar, văzîndu-l foarte slăbit, se răzgîndește, numai că turcul se sinucide imediat după ce pleacă Mihalis. Iar fiul lui Manausakas îl provoacă la duel pe nepotul lui Nouris-bei, mîndria tineretului turc, și-l execută. Aici izbucnește inevitabilul – turcii declară război deschis grecilor, iar Creta e scăldată din nou în sînge. Grecii cretani trăiesc după motoul Libertate sau moarte, așa că luptele sînt crîncene, iar Kazantzakis știe exact cum să-și înzestreze personajele ca să fie de neuitat. Pe lîngă descrierea luptelor din prezent, avem și multe întîmplări, povești, legende și istorii din trecut, care însuflețesc și înfrumusețează mult textul, care devine astfel mai filozofic, mai de acțiune, mai vivace, mai înțelept.
„Căpitanul Mihalis. Libertate sau moarte” de Nikos Kazantzakis este un adevărat cînt eroic, o epopee contemporană, cea mai puternică și sălbatică declarație de dragoste și devotament pentru Patrie, o carte sfîntă. Nikos Kazantzakis a scris-o cînd se afla foarte aproape de moarte, dar a reușit să se elibereze de ea, precum bunicul său Mihalis…
Și, ca această super călătorie în Rhodos să se încheie rotund, am nimerit în avion exact în fața lui „polonic” și așa am aflat că acest mini-artist Dudu e chiar din Brașov. Bine, asta după ce ne-a încîntat cu un concert compus din o singură strofă, dar cîntată, tot așa, la nesfîrșit: „Aviiion cu motoh, / Ia-mă și pe mine-n zboh, / Nu te iau, că ești mic / Și te cheamă polonic. / Aviiion cu motoh, / Ia-mă și pe mine-n zboh, / Nu te iau, că ești mic / Și te cheamă polonic. / Aviiion cu motoh…”
Fotografii de Carmina & Mihail Vakulovski
