2 mai
Am mai fost la München, dar acum mergem doar pentru München (& împrejurimi), în vacanța care cuprinde și Paștele (în fine, de Paște vom fi și la München, și la Sibiu și Făgăraș, nu și acasă la Brașov, pentru că la Făgăraș vom ajunge seara, iar a doua zi are Andrei, nepotul Carminei, cheful de majorat).
Pentru München m-am gîndit din prima să-mi iau de citit ceva din Thomas Mann. Dintre cele mai recente cărți publicate care mi-au venit în minte au fost cele două volume de povestiri de la Humanitas Fiction, care cuprind toată proza scurtă a unuia din scriitorii mei preferați din adolescență (cartea care îmi plăcuse cel mai mult pe vremea aia e „Casa Buddenbrook”, dar deocamdată nu e timp de relecturi), „Moartea la Veneţia (1893–1912)” și „Mario și vrăjitorul (1919‒1953)”, dar mi-am amintit că încă n-am citit romanul „Alesul”, pe care mi l-am cumpărat (pe lîngă alte vreo șase cărți) după ce am citit cu nesaț cartea Ioanei Pârvulescu, „Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor” (Humanitas), pe care am și lansat-o la o ediție a CenaKLUbului Tiuk, la care a venit împreună cu Mihail Coșulețu, ilustratorul cărții, iar eu l-am avut invitat pe Adrian Lăcătuș (cu sala arhiplină, firește, și sper că și ceilalți au pățit-o ca mine după lectura cărții). Ioana Pârvulescu despre „Alesul”: „O femeie cere ajutor. Numele ei este Sibylla şi e o domniţă medievală, deşi viaţa îi e demnă de faptele ciudate din Vechiul Testament, de timpurile în care fiicele se împreunează cu taţii şi fraţii. Ar putea fi, de asemenea, o eroină de tragedie antică, într-o istorie în care zeii se joacă cu vieţile muritorilor, iar fiii ajung bărbaţii mamelor. Povestea ei sperie gîndul şi refuză formularea: a născut fiu care e şi nepotul ei de frate geamăn, iar acum, cînd se roagă, se pregăteşte să fie soţia băiatului ei, Gregorius, deşi, ca-n povestea lui Oedip, n-o ştie. Faptul se împlineşte, căsnicia durează trei ani dulci şi două fete se nasc din ea: mama e aşadar şi bunica copiilor ei, iar tatăl e atît fiul mamei, cît şi fratele fiicelor lui, care o au pe mamă şi drept strămătuşă”. Cine zicea că nu poate citi „Un veac de singurătate” din cauză că nu mai știe care Aureliano Buendia e Aureliano Buendia ăla și Aureliano Buendia ăla și Aureliano Buendia ăla?…
La poezie mi-a zburat mintea la „Faust-ul” lui Goethe, dar ar fi fost două cărți mult prea groase (și mari) pentru doar trei zile, așa că am să-mi iau un Rilke, probabil „Poeme franceze” (deci va fi a doua călătorie la rînd cînd voi avea o carte de proză de la Humanitas Fiction și una de poezie de la Cartex, ambele – astea de poezie – traduse de Constantin Abăluță). Dar parcă mi-aș mai lua ceva poezie; mă tentează „Unde suntem, ceea ce suntem” de Rolf Bossert și antologia de poezie modernă a lui Mușina și Romulus Bucur, chiar dac-am mai citit-o de cîteva ori, acum aș putea reciti doar poeții germani.
Călătoria spre München a început noaptea, dinspre Brașov și Făgăraș (unde am dormit doar trei ore), porniți spre aeroportul din Sibiu, unde era să nu mai ajungem, că a sărit o ciută imensă drept pe mașina noastră, deși eram doar noi pe șosea, iar ea în noapte, apoi pe marginea drumului. O văzuserăm cu coada ochiului, am și frînat, dar animalul efectiv a sărit pe mașină, ca fluturii ăia care intră în flacără, chiar dacă imediat mor. Habar n-am cum se explică, dar am mai auzit cazuri în care, tot așa, fiind doar ei pe șosea, au fost loviți de ciute. Se spune că se întîmplă mai ales cînd sînt atacate de urs, atunci le iau mințile ăla de sus și ele sar disperate pe parbriz sau, ca acum, se aruncă pe unica mașină de pe șosea. Un băiat mergea cu motocicleta și a fost băgat în spital, cu fracturi multiple, de o ciută care l-a atacat; un profesor mergea tot spre aeroport și n-a mai ajuns, că i-a spart ciuta parbrizul și l-a rănit grav. La noi n-a fost cazul, am oprit să vedem ce s-a întîmplat cu frumusețea aia și cu mașina, dar, din fericire, ciuta (& ciuda) a fugit în noapte, iar noi am putut să mergem mai departe, la München, între meciurile tur și retur ale semifinalei Ligii Campionilor, Bayern München – Real Madrid (turul a fost de-a dreptul spectaculos și tot la Brașov voi vedea și returul).
De la Sibiu la München zburăm doar 1 oră și 40 de minute, se prea poate ca nici „alesul” să nu ajungă prea departe în butoiul ăla, pe mare, mă gîndesc, în avion deja…
Rilke își începe primul ciclu din „Poeme franceze”, „Livezi”, cu inima lui care astă seară face precum îngerii care-și pot aduce aminte să cînte. La fel de sufletist precum Maeterlinck, care-și începea cartea de poezie din călătoria trecută, prin Belgia, cu ritmuri care-mi aminteau de bătăile inimii unui om, în fine, tot cu inima lui ca o seră din mijlocul pădurii, cu toate ușile închise. Rilke mai zice că „orice joc își are contrajocul”; de exemplu, prin fastul său, adesea papa, „(altfel un om de venerat) / pe diavol l-a și antrenat”. Apropo de titlul ciclului poetic, „nume spre care albine aspiră / nume ce respiră și așteaptă…”, poetul spune că sîntem „drum și livezi”, adică facem ca lucrurile să se miște, să meargă mai departe, rodim, dar în același timp tînjim și să fim văzuți, admirați („Toate-n jur vor să le vezi, / să le- asculți pîn’la sfîrșit”)…
Am închiriat o mașină de la aeroportul Memmingen și am plecat spre castelele lui Ludovic al II-lea al Bavariei, în drum spre ele intrînd și prin orașele din cale – Memmingen, Füssen și chiar trecînd și prin Tirolul austriac, un drum extrem de frumos, cu munții ninși mereu pe-aproape, lacuri, verdeață și… absolut incredibil, o curățenie extraterestră. Deși a murit la vîrsta de doar 40 de ani, înecat în lac (moarte misterioasă, neelucidată pînă în ziua de azi), omul a reușit să construiască trei castele mai mult decît impresionante (în care e interzis să fotografiezi, un turist polonez a făcut pe ascuns o poză cu telefonul și a ieșit un adevărat scandal).
Castelul Neuschwanstein, considerat unul din cele mai frumoase castele din lume, a fost proiectat de Ludovic al II-lea în 1868, iar piatra de temelie a fost pusă pe 5 septembrie 1869. Din 1884 a devenit locuința lui preferată. Dar e neterminat, nu a mai fost ridicat tronul în Sala Tronului, castel din care l-au tras pe linie moartă și din punct de vedere politic… Castelul Neuschwanstein se vede de peste tot din zonă, inclusiv de pe un pod construit între munți, la mare înălțime. Podul se numește Marienbrücke și a fost ridicat mai întîi din lemn, în 1845, de tatăl lui Ludovic al II-lea, regele Maximilian al II-lea al Bavariei. Iar în 1866 Ludovic al II-lea l-a înlocuit cu o construcție de oțel, printr-o metodă complet nouă, susținut – la o înălțime de 90 de metri deasupra defileului Pöllat – doar de suporții de pe ambele părți ale muntelui, fără alte elemente de sprijin. Podul e denumit după regina Maria, soția lui Maximilian al II-lea și mama regilor Ludovic al II-lea al Bavariei și Otto al Bavariei. Ca să ajungi pe pod mergi cîțiva km pe jos, cot la cot cu sutele de turiști asiatici, apoi stai la un rînd imens, dar de pe pod ai un peisaj fermecător – cascade, lacuri, munții care te vrăjesc, mai ales că încă-s plini de zăpadă și, firește, castelul Neuschwanstein, principala atracție. Castelul a fost construit la poalele Alpilor, la 800 de metri altitudine, în stil romantic-renascentist, pe un deal accidentat de deasupra satului Hohenschwangau de lîngă Füssen (în sud-vestul Bavariei), dedicat vieții și activității compozitorului Richard Wagner, al cărui fan era Ludovic al II-lea și cu care era prieten (ajunsese să ceară să se țină spectacole de-ale lui Wagner doar pentru el, cu sala închisă…).
Din Castelul Neuschwanstein se vede perfect și Castelul Hohenschwangau, numit și castelul galben, reședința din copilărie a lui Ludovic al II-lea, construit de tatăl său, castel pe care l-am găsit închis, dar care-ți intră în cadru & în raza de vedere exact precum Castelul Neuschwanstein – de peste tot.
Deși Ludovic al II-lea al Bavariei a construit trei castele, numai palatul Linderhof e complet finalizat. Era o reședință privată, unde prefera să se retragă, și-și făcuse totul exact cum a vrut el (inclusiv grădinile prin care-i plăcea să se plimbe, adesea descălțat), practic a încercat să refacă, la o scară mult mai mică, palatul Versailles din apropiere de Paris, omul fiind influențat la maximum de idolul său, regele francez Ludovic al XIV-lea, numit și Regele Soare (simbol imortalizat în toate cele trei castele – unica poză pe care am putut s-o fac la Castelul Neuschwanstein e cu un soare imens de pe tavanul Sălii Tronului), și complet cucerit de arta franceză. Și a copiat și patul din Versailles, imens, e adevărat că era foarte înalt pentru acele vremuri, avea 1,93 cm (aproape cît Petru I).
Al treilea castel făcut de cel numit și Regele Lebădă, și Regele Nebun, e Castelul Herrenchiemsee, construit pe insula Herreninsel de pe lacul Chiemsee, insulă cumpărată în 1873, iar construcția castelului a început în 1878. Și acest palat seamănă intenționat cu palatul Versailles, fiind un adevărat omagiu pentru acesta.
Un personaj fascinant acest Ludovic al II-lea al Bavariei, nu cred să nu se fi scris și romane avîndu-l pe el protagonist sau măcar pornind de la biografia lui; cînd voi ajunge înapoi acasă o să mă interesez neapărat (mă și mir că Thomas Mann l-a neglijat). Deocamdată știu doar de „Ludovic al II-lea al Bavariei sau Regele nebun” de Jean des Cars (Editura Trei).
3 mai
Aveam mari așteptări de la noua carte a lui Rolf Bossert, apărută la Tracus Arte, „Unde suntem, ceea ce suntem” (traducere din limba germană și prefață de Nora Iuga). Asta pentru că mi-a plăcut la nebunie antologia scriitorilor germani din România, din care face parte, „Vînt potrivit pînă la tare”, publicată înainte de 1989, dar din volumul ăsta mi-am selectat doar cîteva versuri: „Creierul sare în inimă”, „Îmi trag timpul peste mutră”, „Tăcerea e un cîine cuminte”…
Dacă ieri a fost ziua închinată castelelor lui Ludovic al II-lea, azi e ziua muzeelor din München.
Alte Pinakothek/Die Pinakotheken nu trebuie ratat în nici un caz, dacă treci prin München, e un muzeu unic, parcă de pe altă planetă, nu știu dacă lucrările de acum fac parte din expozițiile permanente (în magazinul muzeului era și un magnet cu Veneția 500), dar ce-am văzut azi e de vis! Bogăția și frumusețea muzeului sînt uimitoare, greu de bănuit atîta frumusețe, originalitate și valoare într-un singur loc, dar poți rata cu ușurință cireașa de pe tort, o sală „capcană” doar cu picturi și sculpturi celebre, o sală care se ascunde și se înfundă cumva, muzeul fiind labirintic (dacă zic sau scriu „labirint” îmi amintesc imediat de Gospodinov). Vizitezi muzeul ca-n transă, cu ochii pe tablourile lui Dürer, Botticelli, Raffael, Vincent van Gogh, Paul Cezanne, Auguste Rodin, Gustav Klimt, Claude Monet, El Greco, Goya, Tintoretto, Tizian, Camille Claudel, van Dyck… Aici e și unica pictură a lui Leonardo da Vinci care se află în Germania, „Madona cu garoafă”/Madonna of the Carnation, pictată la începutul carierei, în 1475, foarte multe tablouri de Rubens și de Rembrandt, dar și mulți alți pictori, unii așezați după perioada în care au pictat și stil, alții – tematic („Sinuciderea Lucreției” de Albrecht Dürer (pictată în 1518) e lîngă „Sinuciderea Lucreției” de Lucas Cranach, pictată în 1524/30, de exemplu). M-am lăsat cucerit și de Adriaen Brouwer (1605-1638), care reușește să prindă mișcarea în tablourile sale (în unele chiar te doare, că-i cu pumni) sau din contra, ne-mișcarea, somnul sau lenea, de exemplu. Îmi place și cum Gerard van Honthorst reușește să exprime sentimentele și stările – iubirea, bucuria, uimirea, mirarea, euforia, amețeala… Îmi place cum Giuseppe Arcimboldos adună fețe de oameni din flori și insecte, iar din oameni – anotimpuri. Îmi place exactitatea și limpezimea din picturile lui Eduard Manet, expresivitatea lui Paul Gauguin, îmi place că toate astea mi-au amintit de tata și de lecțiile lui de desen și pictură, de la școală, dar și de acasă.
Am ieșit din Alte Pinakothek năuciți, dar am ținut să vizităm și muzeul de pictură modernă, Pinakothek der Moderne, pentru care doar am trecut drumul. Ei, muzeul ăsta e foarte amestecat, cum ne-am și așteptat, de fapt, cu pictori încă în viață, unii chiar tinerei, autori de performanțe și experimente, unele tematice (cum ar fi cele din sala cu nuduri), altele hedoniste, jucăușe, ideatice, istorice, sociale, politice, dar dacă ai răbdare și nu pleci doar după ce vezi numai cîteva săli (cum e aia de la intrare, cu „Berlin, mon amour” și aia cu biciclete, să zicem), cum au făcut unii care au intrat înaintea noastră, vei fi răsplătit la maximum. Pentru că îți vor ieși în cale negreșit și lucrări de-ale lui… Salvador Dali, Henri Matisse, Rene Magritte, Wassili Kandinsky, Andy Warhol, Giorgio de Chirico, dar și multe picturi de Pablo Picasso și de Max Ernst…
Cînd intram în Pinakothek der Moderne, în curtea interioară un tînăr scotea din mașină haltere, coarde și alte obiecte care în mod normal ar trebui să fie într-o sală de sport. Cînd am coborît, omul tocmai termina antrenamentul cu un grup de fete îmbrăcate în haine mulate pe corp, iar cît am mers spre mașină și apoi, cu mașina, înapoi, au tot curs grupuri de fete mai mult dezbrăcate decît îmbrăcate, ca-n povestea aia, spre „sala de sport” a băiatului. Bravo, băiete, faci o treabă minunată, chiar sub muzeul de artă modernă!
Orașul era arhiplin. Toate limbile pămîntului viermuiau prin centrul Münchenului, mai puțin germana, vorba Carminei. Ruși, ucraineni, români, spanioli, francezi, arabi, americani, turci, indieni, muți (ăștia făceau cea mai mare gălăgie. La castelul Neuschwanstein una a făcut o criză și-a urlat multă vreme, a început să horcăie disperat dinainte să ne luăm biletele, iar cînd am ajuns-o pe ea și pe femeia care tot încerca s-o calmeze, peste vreun km-doi, încă nu se liniștise).
La muzeele din München paznicii de la intrarea în muzeu și în magazinul muzeului & cei din fiecare sală sînt de culoare, unii destul de agresivi cu publicul (sper că-i doar un experiment temporar). Deși casierul (și el negru) ne-a zis că nu e nici o problemă că avem geanta asta mică, doar trebuie să ne-o verifice băiatul ăla și a arătat spre ăla care păzea intrarea în magazinul muzeului. Păi ăsta nici nu ne-a luat în seamă, n-a răspuns nici la salut, doar ne-a arătat cu un gest de stăpîn de sclavi că n-avem ce căuta la el pe moșie cu d’astea, genți, gen. Apoi, după ce ne-am întors fără gentuță, o femeie tocmai îl întreba unde e WC-ul, iar el i-a arătat ușa WC-ului pentru persoanele cu dezabilități, deși WC-ul pentru femei era chiar lîngă el. Așa se distra băiatul bun primit de nemți cu brațele deschise, încredințîndu-i un post la unul din cele mai bune muzee de-ale lor – le sugera oamenilor care nu găsesc WC-ul că-s handicapați. Apropo, femeia „ajutată” a scos un țipăt animalic imediat după ce-a dispărut în partea cealaltă a ușii – intrase peste cineva care nu greșise ușa, săr… manii. În muzeu m-am trezit c-un frate sau cel puțin un văr de-al ăstuia în spate, că „No bliț-no bliț!” Băiete, i-am zis, nu folosesc blițul de zeci de ani, uite, îți fac chiar acum o fotografie fără să schimb vreo setare, vezi, nu face nici un bliț, iar ăsta e un aparat foto, știi? Face doar poze, nu împușcă. Dacă tot nu împușcă, m-a mai urmărit prin cîteva săli, să vadă dacă face măcar bliț. Apropo de aparatele foto, în general – au dispărut chiar și la asiatici. Ăștia, care înainte nici la WC nu se duceau fără fotoaparat, acum fotografiază doar cu telefoanele. Dar ce-o fi făcînd producătorii de aparate foto din Asia? Telefoane?
Bineînțeles că, plimbîndu-ne prin oraș, am ajuns și la emblematica primărie și chiar dacă nu-ți poți lua ochii de pe ea, de oricîte ori ai mai văzut-o, am avut noroc de-un spectacol haios al unui cîine-robot, care se gudura, se închina, se ridica în două picioare, făcea cu lăbuța, păcat că nu l-am filmat, dar l-am pozat în toate pozițiile. Îi ziceam Carminei că acum oamenii s-au adunat în jurul lui ca la circ, s-au luat după el, l-au admirat, iar în curînd asta se va întîmpla în jurul puținilor cîini adevărați, cînd robotizarea va fi ceva normal, iar ființele vii vor fi, vai nouă, tot mai rare. Am fost și pe Allianz Arena, iar la magazinul lui Bayern München am făcut poze cu cărțile despre personalitățile echipei, de la Franz Beckenbauer și Gerd Muller la Jamal Musiala, cu tricourile lui Thomas Muller și Harry Kane și cu fularul meciului de acum doar cîteva zile, Bayern München – Real Madrid…
În al 5-lea poem din ciclul „Livezi”, Rilke descrie cum firescul, naturalul poate fi motiv de reproș, cînd nu te bucuri de frumos așa cum e el, ci reinterpretezi totul în felul tău („totul se petrece-așa / de parcă mărului i-ai reproșa / că este bun de mîncat”). Iar pentru Rilke naturalul, firescul, normalitatea, realitatea sînt net superioare față de orice altceva („În fel și chip să prefer / cuvintele cutez, / dar cum să egalez / un trandafir?”). ’S vrăjit de cum moderniștii reușesc în foarte puține versuri să prindă stări extrem de greu de descris și în proză, unde ai, totuși, mult teren la dispoziție. În poezia „În vară, o trecătoare”, Rilke adună în doar două strofe trecerea de la trecut la prezent, îmbătrînirea și schimbarea, trecerea frumuseții, ofilirea. Minunată realizare, ceea ce va reuși și în (1)-ul poem din „Ferestrele”, despre mister și dorință, despre cum faptul că o fată care apare la o fereastră și dispare imediat e resimțit de cel care a zărit-o ca pe o pierdere…
4 mai
Zi închinată – cu cea mai mare plăcere – lui Thomas Mann, dar am cercetat ceva pînă să-i dăm de urmă, se pare că gloria lui pe-aici e doar în trecut și viitor, în prezent nemții nu-l prea iau în seamă pe scriitorul lor genial, care le-a adus Nobelul pentru Literatură.
Mai întîi am mers la vila în care a locuit cu familia pînă a emigrat din cauza naziștilor, casă bombardată și refăcută după același plan (despre biografia lui Thomas Mann și familia lui recomand romanul „Magicianul” de Colm Tóibín, pentru care scriitorul irlandez s-a documentat 15 ani). Casa se află pe Aleea Thomas Mann nr. 10, închisă publicului, dar am fotografiat-o din toate unghiurile și i-am umblat și-n poștă, unde avea o scrisoare din Zurich, pentru „Herr Thomas Manns, / Thomas-Mann-Alee-10/81679 München / Deutschland”. N-am luat-o, firește, doar i-am făcut poză.
Apoi am ieșit destul de mult în afara orașului, pînă la lacul Gmund din Tegernsee, unde statuia lui Thomas Mann jucîndu-se cu cîinele său adună nu doar turiști, ci și foarte mulți cîini cu stăpînii și copiii lor. Cîinii abia așteaptă să fie eliberați și să sară în apă, se joacă, înoată, zgîrie pietre și se scaldă în lacul imens de acolo – o bucurie hiper concentrată, greu de exprimat în proză, poate că aici e mai potrivită poezia (sau pictura), nu degeaba scriitorul german mai rimează – și mai ales ține ritmul – în prozele lui (cel mai des chiar în „Alesul”). Thomas Mann a locuit cîteva luni la Tegernsee, mai exact în Abwinkl, pe partea cea mai liniștită a lacului, unde a scris și s-a jucat cu cîinii și copiii săi, a urcat pe munte, a vîslit, a înotat și a stat la plajă. Sculptura a fost creată în 2001 de sculptorul local Quirin Roth, care a murit în 2020. Carmina i-a dat cîinelui să miroase floricelele pe care le-a cules din jurul lacului, iar eu i-am arătat lui Thomas Mann ediția românească a romanului „Alesul”, superbă din toate punctele de vedere.
Am prins apusul la lacul Starnberg, în care s-a înecat Ludovic al II-lea al Bavariei, după ce-a fost exilat la castelul Berg, unde a trăit ultimele lui zile, s-a plimbat prin parc, s-a despărțit de logodnică, a înotat și cică a băut prea mult. La cîțiva ani după moartea lui inexplicabilă (găsit înecat, 1,93 m. întins pe burtă, cu ochii deschiși, deși era un înotător foarte bun, iar la autopsie s-a văzut că inima lui era perfect sănătoasă), pe malul lacului s-a construit în memoria lui Capela Votiva, o biserică mai mare și mai frumoasă decît mi-am închipuit cînd citisem despre ea, iar în lac, chiar în apă, s-a ridicat o cruce pe care scrie numele regelui numit și Regele Lebădă sau regele Nebun. Aici liniștea era nebună, unică și jur că-i simțeai prezența spiritului lui Ludovic al II-lea al Bavariei, mai ales că tot apărea în cadrul fotoaparatului, pe neașteptate, cîte o lebădă, lebăda fiind omniprezentă în castelele construite de el. Castele care aduc valuri și valuri de turiști…
Una din cărțile care ar trebui reeditate neapărat e „Antologie de poezie modernă. Poeți moderni despre poezie” de Al. Mușina și Romulus Bucur, publicată cîndva (nu e menționat anul apariției în carte) la o editură care nu știu dacă a mai scos vreo carte, „Leka Brîncuș”, care, firește, nu (mai) există. Pe lîngă antologia – superbă – de poezie, de la Baudelaire la Frank O’Hara, cartea mai conține și manifestele și textele teoretice ale poeților despre poezie, de la Rimbaud la T.S. Eliot. Dintre poeții germani, știu că-mi plăcuse Gottfried Benn (1886 – 1956) la prima lectură (trad.: Șt. Aug. Doinaș și V. Nemoiuanu), e greu să uiți versuri precum „Ce bine-i lîngă sîngele tău”, de fapt, tot poemul „Amenințare” e de neuitat: „Dar să știi: / Trăiesc zile de fiară. Sînt o oră de apă. / Seara pleoapa mea dormitează ca pădurea și cerul. / Iubirea mea puține vorbe știe: / Ce bine-i lîngă sîngele tău”. Cît de exact poate să prindă stări trecătoare, cum ar fi îndrăgostirea de-o noapte, la mare: „Brun bărbătesc năpustit peste brun femeisc. // O femeie-nseamnă ceva pentru-o noapte. / Iar dacă-a fost frumos, și pentru următoarea” („Expresul”). Iar „Ah, țară-ndepărtată” parcă e scrisă pentru Ludovic al II-lea al Bavariei („Acum iar prin grădina mea sumbră / trebuie să umblu pe jos, / mă și-nvăluie lebede-n cînturi / la iazuri cu stuful noptos”). Și Else Lasker-Schüler (1869 – 1945) e memorabil, important e să nu fie descoperit chiar în adolescență („Bîntuie-un plîns pe lume, / Ca și cum bunul Dumnezeu ar fi mort. / Și umbra de plumb ce cade / Mormînt apasă. // Vino, mai îndeaproape să ne ascundem… / Viața zace în toate inimile / Ca în sicriu” – trad.: Dan Constantinescu). Dar în adolescență îl poți citi cu cea mai mare plăcere pe Ernst Stadler (1883 – 1914): „Tremură pieptul frumoaselor. În delicata pudră / a obrajilor pomădați / Gura le sclipește asemenea unui fruct nebun / care promite desfătări și pieire”… sau cu îngrijorare pe Trakl („Ce putere te ține liniștit pe scara năruită, în casa părinților?” – trad.: Petre Stoica).
Am greșit cînd m-am îngrijorat că n-o să am timp – în zbor – pentru multă acțiune-n „Alesul” lui Thomas Mann. Dar omul își alege cel mai vicios subiect posibil și-l pune să-l povestească pe un călugăr cu simțul umorului, care – de scîrbă pentru cele întîmplate – sare cu cea mai mare lejeritate peste amantlîcuri, povești de iubire incestuoasă și din astea. Așa că acum se iubesc nebunește doi gemeni, în propoziția următoare li se naște un fiu, tatăl, ca să-și ispășească păcatul, pleacă în lume și moare, pruncul este pus într-un butoi și lăsat în voia Domnului, într-o barcă, pe mare, e salvat, învață într-o mănăstire de la 6 ani, la 15 e cel mai bun avocat, dar își află povestea la 17 ani, cînd pornește în lume să se pocăiască și să-și cunoască părinții, unde face și drege și tot așa trec ani după ani în doar cîteva propoziții, naratorul nici nu are nevoie de fraze pentru asta. Promit că voi publica – tot la Golan – în cel mai scurt timp o cronică despre „Alesul”, una din cele mai faine cărți care s-au scris vreodată!
5 mai, München-Sibiu-Făgăraș
În „Catrenele din Valais” și-n „Rozele” poetul german Rilke parcă experimentează în limba franceză să vadă dac-o mai știe. Ceea ce nu se va mai întîmpla în ultimul ciclu, „Ferestrele”, despre care am amintit deja; în primul rînd pentru că „nicicînd iubita n-o să fie / mai frumoasă decît cînd apare / în rama ta, fereastră”.
Noaptea trecută am fost la slujba de Paște la biserica românească, apoi am ciocnit ouă roșii, am băut un vin și ne-am făcut bagajele.
Acum, în aeroportul Memmingen, după ce ne-am întors în primul orășel să punem benzină, fiindcă stația din aeroport, pe care o văzuserăm amîndoi la sosire, era doar pentru mașinile electrice. Apoi ne-au verificontrolat mașina doi băieți de băieți. S-au uitat la ea de parcă ar fi căutat substanțe interzise, narcotice sau praf atomic. O mîngîiau cu buricele degețelelor, puneau palma pe roți și dosul palmei pe aripi, mă miram că nu-și folosesc și limbile. Apoi unul a scos o carioca și a încercuit nimicul de pe apărătoarea roții și a întocmit un proces verbal pe care să-l ducem la sediul de închirieri. Acolo aștepta băiatul de culoare care era și cînd am închiriat mașina și ne-a zis că e o mică zgîrietură pe apărătoare, abia vizibilă, dar nu e problemă, se rezolvă pe loc dacă îi dăm lui 158 de euro, altfel, vom plăti cel puțin 400. Ejdi nebuuun? Eu nu am văzut nici o zgîrietură. Carmina mi-a spus că este ceva abia vizibil, dar i-a zis că în primul rînd nu e ceva ce-am fi putut observa cînd am luat mașina, pentru că nu se vede nici o zgîrietură nici acum, că dacă am fi zgîriat apărătoarea, ar fi fost imposibil să nu se vadă și pe roată, iar cauciucurile roții nu au absolut nimic. În al doilea rînd, să fim serioși, dacă cumpărăm și schimbăm toate cele patru apărători nu ne costă nici pe departe 158 de euro. Deci, nu am acceptat „amenda”, pentru că nu a fost nici o „daună”. Probabil c-o să ne bage, așa cum ne-a promis băiatul, o amendă babană, dar n-am putut accepta nesimțirea lor de băieți de cartier. Firma se numește Europcar – vă sfătuiesc să nu vă închiriați mașină de la ei, cei trei ticăloși sînt mînă în mînă și sînt covins că „zgîrietura” aia e mereu acolo, nu se poate vedea dacă nu știi că e, iar ei folosesc procedeul de fiecare dată, cu fiecare om care închiriază mașina aia. Metoda „Cicatricea invizibilă”. Apî iaca, ne-am început călătoria cu ciuta care ne-a sărit pe mașină între Făgăraș și Sibiu și ne-a lăsat o cicatrice pe apărătoarea roții mașinii pe care am închiriat-o la München, miraculos, ca de Paște. Adevărat a înviat!
München, danke!
Bavaria, te iubim, ne mai vedem, ne mai întîlnim!
