Sunt una dintre persoanele atinse de febra Ferrante. I-am citit toate cărțile cu un nesaț uneori bolnăvicios și cu senzația că viața reală în care reintram odată ce închideam cărțile e o copie nereușită a poveștilor dintre coperte. Tetralogia Napolitană, cea mai cunoscută și amplă poveste a ei, mi-a ținut de foame, de cald și de somn timp de vreo două săptămâni, iar Frantumaglia, o colecție de eseuri autobiografice și interviuri, mi s-a părut o carte de căpătâi pentru cei ce iubesc cuvântul scris.
Elena Ferrante este pseudonimul celei care a devenit expresia vie a unei scriituri în care nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Mi-o închipui uneori la masa de scris cu un bisturiu imaginar pe care îl folosește tăind și despicând cu precizie carnea cuvintelor, până ce nu mai rămâne din ele decât neechivocul, luciditatea, viața brută.
Zilele Abandonului, cea de-a doua carte publicată de Elena Ferrante, spune povestea Olgăi, o femeie de 38 de ani a cărei viață se schimbă brusc după ce este părăsită de soțul ei pentru o femeie mult mai tânără. Olga trece printr-un proces de maturizare târzie, de care nu devine conștientă decât în ultimele lui etape, proces ce urmează îndeaproape etapele pierderii și ale doliului, identificate și dezvoltate de către psihiatrul Elizabeth Kübler-Ross: negarea, furia, negocierea, depresia și acceptarea sau integrarea.
Abia la a doua lectură le-am putut identifica și mi-am spus că se poate face o analiză practică a acestora pe text, nu de dragul analizei neapărat, ci pentru că povestea devine astfel, dincolo de stilistica fără reproș și de frumusețe, un instrument util de a merge mai departe pentru cei aflați în faze de pierdere: abandon, boli sau doliu.
Negarea realității evidente, căci Mario, soțul Olgăi, o anunță fără menajamente și pregătiri anterioare că o va părăsi, se manifestă în primele zile de după veste. Olga caută detalii și informații care să confirme noul statut de femeie părăsită, își sună prietenii comuni pentru a afla unde s-a mutat Mario, se comportă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic atunci când acesta vine să-și vadă copiii.
Furia vine rapid și copleșitor. Devine evidentă față de copii, față de câinele lui Mario care rămăsese acasă, față de sine. Nevoia de analiză, de a găsi un sens în lipsa totală de sens a acelor zile, de a nu se pierde de tot când pământul îi fuge constant de sub picioare – fac din această etapă una extrem de încărcată. Olga se transformă dintr-o femeie așezată și plăcută, pentru care gesturile atente și limbajul ales fuseseră modul cel mai la îndemână de relaționare, într-o femeie agresivă, cu limbaj obscen și tăios, necaracteristic imaginii pe care o avea despre sine. Etapa dominată de furie se încheie cu momentul în care se întâlnește cu fostul soț, însoțit de noua parteneră de viață, și îl agresează fizic cu toată violența de care e în stare în acel moment.
Între timp, l-am înșfăcat pe Mario care întorcea capul cu privirea șocată, îi curgea sânge din nas, se uita la mine plin groază și de stupoare totodată. Să păstrezi virgulele, să păstrezi punctele. Nu e ușor să treci de la fericirea liniștită a plimbării sentimentale la dezordine, la descleierea lumii. Bietul om, bietul om. L-am prins de cămașă și l-am smucit cu o asemenea violență, încât i-am sfâșiat-o la umărul drept, m-am trezit cu partea din față a cămășii în mâini. El a rămas la bustul gol, nu mai purta maiou, nu se mai temea de răceli, de pneumonii, când era cu mine era devorat de ipohondrie. […] L-am lovit încă o dată și încă o dată, el a căzut de pe trotuar. L-am luat la șuturi, o dată de două de trei ori, dar – nu știu de ce – nu s-a apărat, nu-și coordona mișcările, în loc să-și protejeze coastele, și-a protejat chipul cu brațele, greu de spus de ce, poate din cauza rușinii.
Negocierea nu durează mult și o poartă mai degrabă cu sine. Perioada de mijloc a procesului caracterizează viața Olgăi prin nevoia de a se controla, de a nu-și pierde mințile orice ar fi, accentul fiind pus pe fiecare clipă în care dezintegrarea se mai amână o vreme.
M-am hotărât, gata cu durerea. […] Nu eram genul de femeie pe care loviturile despărțirii și ale absenței o fac fărâmițe, până înnebunește, până moare din asta. Doar câteva țăndări săriseră din mine, în rest mă simțeam bine. Eram întreagă și aveam să rămân întreagă.
Etapa depresiei se manifestă brutal, apăsător și scoate la iveală durerea neobstrucționată de negare, furie sau speranțe. Pe parcursul unei singure zile, descrise amănunțit în șaizeci de pagini, Olga trece prin cea mai grea zi a vieții ei de până acum. Dacă ar fi să aleg paginile mele preferate din carte, ar fi cele în care realitățile acestei zile încep să se confunde, halucinațiile să devină reale, iar pragul dintre sănătos și patogen să nu mai fie clar. Olga se trezește deodată blocată în propria casă, cu unul dintre copii bolnavi și câinele pe moarte, fără telefon funcțional. Nu se mai poate concentra asupra unor pași simpli și are nevoie să-și repete cu voce tare ce are de făcut, astfel încât să nu se piardă cu totul pe sine. Când clema de birou pe care și-o prinde de braț ca să simtă contactul cu realitatea fizică, palpabilă, nu mai are efectul scontat, îi cere fetiței de șase ani să o înțepe cu vârful unui cuțit. Haosul interior în care ajunge Olga se cască din ce în ce mai tare, până când implozia devine ireversibilă. Ajunge să trăiască dezintegrarea de care a fugit încă de la început, iar bucățile pe care le vede acum din alte unghiuri ale propriei ființe o ajută să se adune la loc și să treacă spre etapa următoare.
În ultima fază, aceea a acceptărivi, învață să trăiască din nou viața, așa cum e. Începe să-și privească proprii copii ca pe niște ființe pe care le-a născut, nu ca pe o extensie a lui Mario, are din nou grijă de ei asemeni unei mame blânde și darnice. Își percepe casa primitoare pentru prima oară de la despărțire, iar obiceiurile manierate pe care le avea înainte de șocul abandonului îi revin în comportament.
Am omis voit două detalii importante ale poveștii Olgăi. Amintirea unei femei din cartierul copilăriei sale – legătura cu trecutul spre care se întoarce pe parcursul acestui proces de doliu –, și prezența unui bărbat prin intermediul căruia înțelege ce înseamnă dezidealizarea și acceptarea unui prezent poate banal, dar real. Asemeni unor chenare de șotron pe care sare, trecutul, prezentul și viitorul o epuizează total pe Olga, până ce nu mai rămâne decât pauza în care se scutură de toate, se lasă în pace și trăiește iar. Femeia din trecut și bărbatul din prezent apar și reapar pe parcursul cărții, ca niște piloni importanți care îi oferă noi înțelegeri ale experiențelor pe care le are de trăit.
Olga ar putea fi întruchiparea femeii părăsite din fiecare femeie părăsită de pe lume. În mod sigur, comportamentele Olgăi nu se vor regăsi în viețile acestora, din cauza cenzurii impuse sau autoimpuse, însă ceea ce ține de nivelul senzorial și emoțional va exista în fiecare dintre ele, fie că va fi sau nu conștientizat.
În ultima ei carte, Invențiile ocazionale, Elena Ferrante spune că ar scrie despre orice și ar săpa atât cât ar fi necesar pentru a găsi acel adevăr al omenescului, tot ceea ce din obișnuință, de dragul unei vieți liniștite, avem tendința să trecem sub tăcere. Cuvintele de mai jos esențializează povestea zilelor abandonului, iar personajul Olgăi poate fi cu ușurință găsit în ele.
Nu mă interesează să scriu ceva ce nu s-a scris niciodată. Mă interesează obișnuitul, sau, mai bine zis, ceea ce, pentru propria liniște, am băgat cu forța într-o categorie obișnuită. Mă interesează să scormonesc acolo, să fac dezordine și să nu trec nimic sub tăcere. Știu că în felul ăsta ajung să scriu povești care pot irita și în trecut mi-a părut rău. Iubesc narațiunile pe care decid să le public, îndrăgesc personajele pe care le-am meșterit și mă întristează să aud: trebuia să te oprești, dar nu, insiști, mergi și mai în profunzime, te rog, ajunge. Să nu mai vorbim apoi de momentele când cineva mă avertizează: protagonista unei povești trebuie să fie simpatică, nu trebuie să aibă sentimente oribile, nu trebuie să facă lucruri dezagreabile. Odată s-a întâmplat chiar să nu mi se publice o carte, de-acum tradusă și gata de tipar, pentru că – au spus – ar fi putut avea o influență negativă asupra mamelor. E posibil. Nu se știe niciodată cu adevărat ce efect au poveștile pe care le scriem. Și dacă se greșește, cititoarele și cititorii au dreptul să-l pedepsească pe cel care scrie, încetând să-i mai citească operele. Dar eu rămân la părerea că din momentul în care ne abandonăm, mai mult sau mai puțin arbitrar, misiunii de a povesti, nu trebuie să ne preocupe liniștea sufletească a celui care citește, ci doar să construim ficțiuni care să-i ajute pe oameni să privească fără prea multe filtre condiția umană.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #4, ediția de vară 2022.
