Pentru că majoritatea cititorilor articolelor mele vin, mai degrabă, din zona jocurilor video decât din cea de tabletop, m-am gândit să vă las aici câteva idei despre Pathologic 2, un joc care m-a captivat încă de la prima apariție, pe care îl revizitez ocazional și pe care nu sunt sigur că îl recomand, chiar dacă îl iubesc foarte mult.
Traducerea primului Pathologic, din rusă în engleză, a fost atât de proastă, inițial, încât și să fi vrut să-l joci, n-ai fi putut, neînțelegând dialogul dintre personaje și obiectivele care trebuie îndeplinite. Puținii fani ai primului joc l-au îndrăgit atât de mult încât, în ediția nouă, traducerea a fost revizuită, ceea ce l-a făcut accesibil și curioșilor nevorbitori de rusă, cum aș fi eu.
Dar nu despre primul Pathologic vreau să vă spun, ci despre al doilea, care, în ciuda numeralului din titlu, nu este o continuare a seriei (nu în sensul tradițional, în orice caz). Puteți juca Pathologic 2 cu toată încrederea, fără a vă fi atins de primul, și veți înțelege totul, jocul este stand-alone. Întrebarea e: veți suporta să-l jucați?
Ceea ce vă așteaptă este o experiență nemiloasă și chinuitoare în care protagonistul, Artemy Burakh, chirurg cu studii în capitală, se întoarce în orășelul natal după ce primește o scrisoare îngrijorătoare de la tatăl său. Imediat ce trenul staționează în gara orășelului, Artemy este atacat, din motive pe care nu le înțelege, și obligat să se apere, omorând trei oameni. Vestea se răspândește repede și chirurgul este văzut ca un criminal nenorocit, fiind obligat să se ascundă cum știe mai bine, până când cineva îi poate dovedi nevinovăția. Rănit, însetat și înfometat, el obține susținerea bătrânului Vlad Olgimsky, capul uneia dintre cele cele mai influente trei familii și este găsit nevinovat. Aceste familii, Kain, Saburov și Olgimsky sunt, într-o oarecare măsură, sufletul orașului, sunt cei mai puternici ai acestui loc, cei care decid cum merg lucrurile. Kainii sunt arhitecții care au clădit orașul, Saburovii sunt legislatorii și cei care se asigură că legea este respectată și Olgimsky-ii sunt puterea comercială, cei care dețin piața de carne, o industrie clădită într-un regim aproape sclavagist, pe spatele nativilor acestui loc, cei veniți din stepă.
Vedeți voi, orășelul ăsta e undeva în mijlocul nicăieriului, unde nu poți ajunge, sau de unde nu poți pleca decât cu trenul, orice încercare de a traversa stepa la pas fiind letală. Este Septembrie, ierburile sălbatice sunt în floare, iar polenul lor amplifică nevoile fiziologice ale localnicilor, le face foame, sete sau cauzează somnolență. Populația este alcătuită din cei de la oraș, oamenii moderni, care au ridicat clădiri precum catedrala sau gara, au adus lege și comerț, încercând să construiască un orășel perfect, o utopie, și cei din stepă, nomazii, care în ochii omului modern nu sunt mai breji decât bestiile de povară. Tradițiile acestor sălbatici sunt rigide, superstițiile lor sunt abundente, iar nerespectarea legii străvechi se pedepsește cu moartea.
Artemy este prins între cele două culturi, care, în mod tacit, sunt în război una cu cealaltă. Tatăl său este vraci al celor din stepă, este sânge din sângele lor, vorbitor al limbii lor, dar și-a trimis fiul să studieze medicină în capitală, ceea ce înseamnă că tânărul este, cumva, de ambele părți ale baricadelor. Și ce se întâmplă?
Se întâmplă că tatăl lui Artemy moare, împreună cu bătrânul familiei Kain, în aceeași seară în care el ajunge în oraș. Plimbându-se pe ulițe, vorbind cu diverse persoane, protagonistul își reamintește tradițiile și superstițiile stepei, unele bune, altele îngrozitor de sângeroase și descoperă că localnicii sunt îngrijorați de morțile celor doi bătrâni, care, pare-se, au murit de boală, de o formă ciudată de ciumă venită de undeva din stepă. Nu doar că fiul vrea să găsească criminalul și să-și răzbune tatăl, dar este încurajat să ia locul tatălui, ca vraci și lider spiritual al celor din stepă. Imediat ce tânărul își acceptă îndatoririle, pământul înghite, în sfârșit, trupul tatălui său. Se dovedește că, într-adevăr ciuma a venit asupra orașului, așa că protagonistul și alte două personaje, un licențiat în medicină și o tânără considerată sfântă, fac tot posibilul să implementeze măsuri de siguranță și să găsească un soi de leac pentru infecția care, de altfel, este letală.
Nu doar că cei trei se încurcă unii pe alții în încercările lor de a salva orășelul, dar tradițiile locale, a căror încălcare înseamnă moarte, îi impiedică să găsească soluții în felul în care au fost învățați până acum. Tradiția spune că trupurile nu se taie și nu se ard, ceea ce, desigur, este o problemă enormă pentru protagonistul nostru chirurg și pentru încercarea de oprire a infecției. Pe măsură ce boala se răspândește, orășelul este închis, carantinat, la fel și abatorul lui Olgimsky. Resursele necesare supraviețuirii se epuizează, magazinele se închid, prețurile la produse de bază cresc și de zece ori, oamenii panicați încep persecuțiile și execuțiile, cei din stepă recurg la ritualuri sângeroase și superstiții, iar orășenii la criminalitate. Se omoară efectiv pentru mâncare. În fiecare seară, chirurgului nostru îi sunt aduse statisticile. Oamenii mor, la început cu zecile, apoi cu sutele, apoi cu miile, de la zi la zi. Interesant că eforturile lui Artemy sunt și mai departe sabotate de interesele celor trei familii, care nici în al treisprezecelea ceas nu pot lăsa deoparte interesele personale și setea nebună după putere. Cei care ar trebui să-l ajute pe Artemy, îl folosesc. Cei care ar trebui să spună adevărul, mint. Apoi sunt implicate și inchiziția și armata, dar lucrurile nu fac decât să devină din ce în ce mai groaznice cu venirea lor. Va reuși protagonistul să-i salveze măcar pe cei pe care îi iubește, pe copii sau pe prietenii săi din copilărie?
O întrebare și mai bună este: va reuși să se salveze pe sine? Jocul este, predominant, un survival game. Asta înseamnă că protagonistul abia are destule resurse ca să se păstreze pe sine în viață, d’apăi să-i ajute pe alții. Este, de asemenea, un joc foarte dificil, notoriu de dificil, în condițiile în care personajul trebuie să doarmă, să mănânce, să bea apă curată, să își bandajeze rănile și toate ăstea sunt resurse pe care, adesea, nu le are. Este atacat de oameni disperați care nu vor decât să supraviețuiască și nu e vreun supererou, ci doar un chirurg. Nu știe să se lupte. Combat-ul este coșmaresc și nemilos în Pathologic 2 și eu, cel puțin, am ajuns să-mi dau bisturiul și pistolul, pentru care oricum nu aveam muniție, pentru o bucată de pâine, doar ca să prind ziua următoare și să văd, din nou, cum cei dragi ai lui Artemy sunt infectați, apoi se sting din viață.
Și pot să aud deja ce gândiți: „Henter, jocul ăsta e îngrozitor! De ce te-ai juca așa ceva?” Păi, în mare parte, pentru felul în care este spusă povestea. Jocul este perfect conștient că acțiunea sa e îngrozitoare, așa că e prezentat ca fiind o piesă de teatru. Artemy este un personaj; eu, jucătorul, sunt actorul. Personajele nu sunt reale, nu moare nimeni, de fapt, tragedia prezentată este fictivă, este doar un joc. Regizorul întregii piese, enigmaticul Mark Immortell, ne spune clar ceea ce urmează să trăim dacă participăm la acest joc și ne reamintește adesea că putem oricând să luăm o pauză sau chiar să renunțăm complet, dacă nu ne place.
Jocurile pe computer, ca entertainment, adesea spun aceeași poveste, povestea eroului care își înfrânge dușmanul și restabilește pacea. Povestea se încheie numai cu succesul protagonisului. Jocul îi oferă participantului tocmai un spațiu în care să-și trăiască această fantezie, până în punctul în care toate poveștile sunt previzibile, toate sunt la fel și nu îl mai stimulează intelectual. El doar rezolvă quest-uri lipsite de importanță și devine mai puternic într-o lume digitală în care libertatea de alegere i-a fost, efectiv, luată. Devine un observator pasiv. Iar, din punctul meu de vedere, asta e o moarte intelectuală a jocurilor ca mediu artistic. Fantezia asta e atât de prezentă și plăcută încât generează din ce în ce mai multe jocuri similare.
În opoziție, Pathologic 2 te confruntă cu vulnerabilitatea umană, cu neputința, cu tragicul, și îți oferă constant alegeri dificile. „Ok, tu vrei să-i salvezi pe toți, dar nu ai destule medicamente. Ce faci? Jefuiești farmacia? Ok, păi, medicamentele erau expirate. Două personaje importante au murit. Ce faci? Dai timpul înapoi, dai load game și încerci din nou? Ok, salvându-i pe ăștia doi, îi omori pe alți doi. Poți să-ți vinzi arma pentru medicamente și mâncare, dar apoi o să fii atacat și omorât. Da, fugi! Nu ești un războinic legendar, ești doar un om. E greu să trăiești cu consecințele acțiunilor tale când rezultatul nu e cel dorit, nu? Ok, ce urmează? Poți să accepți faptul că și atunci când ai făcut totul cum trebuie, ai dat greș? Poți să înduri, știind că nu ești eroul acestei povești și sorții sunt împotriva ta? Ești conștient că nimic din toate ăstea nu există, e doar un joc și nu are decât sensul și importanța pe care tu i-o dai, nu? Perfect, acum nu mai ești pasiv, acum gândești, acum simți, acum îți pui întrebări și cauți soluții.”
