Adesea, sînt străbătută de gîndul că aş putea muri la sfîrşitul cărţii.
Nu ştiu ce înseamnă asta, teama de publicare sau un sentiment de împlinire.
Nu îi invidiez pe cei care scriu fără să se gîndească
că ar putea muri după aceea.
Pentru Annie Ernaux scrisul trebuie să fie precum sexul – natural, firesc cînd eşti în acţiune, cînd scrii, şi răscolitor, angoasant, stupefiant… pentru cititor, pentru cei din afara acţiunii, dar care privesc, văd, citesc şi pînă la urmă se obişnuiesc cu scriitura ta, care devine şi pentru ei ceva normal, „ca o strîngere de mînă”. Asta ne explică Annie Ernaux la începutul cărţii Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei, apărută în excelenta colecţie Anansi. World Fiction de la Editura Trei/Pandora M (2022, trad.: Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco). O introducere foarte puternică şi directă, care ar trebui să convingă orice tip de cititor că Annie Ernaux chiar aşa scrie (şi aşa scrie!). O scriitură care te respinge sau te cucereşte din start. O proză memorialistică bazată pe stări, sentimente, pasiuni, confesiuni, amintiri, re-trăiri, în care protagonistele textelor sale sînt expuse la maximum şi fără pic de milă sau jenă, practic sînt forţate să-şi analizeze cele mai intime & ruşinoase momente ale vieţii. De altfel, introducerile sînt foarte importante pentru textele lui Annie Ernaux, după ce citeşti începuturile textelor sale ori eşti respins, ori vrăjit. Dacă intri într-o librărie şi vrei să vezi cam cum scrie proaspăta premiată Nobel pentru Literatură, citiţi începuturile la „Pasiune simplă” şi „Confesiunea adolescentei”, deocamdată unicele ei texte traduse-n română.
„Pasiune simplă” este o povestire foarte intensă şi îndrăzneaţă despre o relaţie erotică interzisă dintre o profesoară franceză şi un bărbat însurat din Estul Europei. Nu vedem (nici noi) ce trăiri interioare are el („singurul adevăr incontestabil era vizibil uitîndu-mă la sexul lui”), iar ea e foarte implicată în relaţie („Cum se obişnuieşte în ţările din est, A. bea mult, asta mă speria din cauza unui posibil accident cînd o pornea din nou pe autostradă, dar nu-mi repugna. Chiar dacă i se întîmpla să se clatine pe picioare sau să eructeze cînd mă săruta. Dimpotrivă, eram fericită că sînt unită cu el într-un început de abjecţie”) – şi cînd, foarte rar, sînt împreună, şi – mai ales – cînd îl aşteaptă, fiindcă pasiunea supremă trebuie trăită, crede ea.
„Confesiunea adolescentei” e o proză şi mai complexă, şi mai îndrăzneaţă, şi mai reuşită, tradusă impecabil de Mădălina Ghiu (care ne pregătește și alte surprize). La bătrîneţe, Annie Ernaux se hotărăşte să scrie despre ea din vremea adolescenţei, cînd avea 18 ani, ea din 1958, dar descoperă că-s mai multe necunoscute decît certitudini, mai multe NU-uri decît DA-uri („Nu există nici o fotografie cu ea din vara lui 1958. Nici măcar una de la ziua ei, cea de-a optsprezecea aniversare”, „Nu există nici o înregistrare a vocii mele din 1958 şi memoria retransmite într-o formă mută cuvintele pe care ni le-am rostit”…). Viziunea scriitoarei asupra personajului e cinematografică: „o văd” aşa şi aşa, „o văd” făcînd aia şi aia – şi aşa o vede şi cititorul. Annie D., adolescenta inocentă care pînă atunci a fost supravegheată cu mare strictețe de părinţi, pleacă pentru prima oară de acasă și ajunge într-o colonie, S., unde trebuie să aibă grijă de copii. Chiar de la prima petrecere e luată pe sus de monitorul şef de schi, dansată şi iubită, nu împotriva voinţei ei, dar totuşi folosită ca un obiect sexual, ea practic asistînd la ceea ce i se întîmplă, „la ceea ce nu şi-ar fi imaginat niciodată să trăiască cu o oră înainte” („Continuarea se desfăşoară ca un film porno în care partenera bărbatului se află în contratimp, nu ştie ce să facă pentru că nu ştie ce urmează. El singur este stăpînul ei. El este mereu cu un pas înainte. O face să alunece spre baza abdomenului lui, cu gura pe penis. Ea primeşte imediat explozia unui jet abundent de spermă care o stropeşte pînă în nări. Nu au trecut mai mult de cinci minute de cînd au intrat în cameră”). A doua zi, Annie e respinsă categoric de H., monitorul şef cu care s-a distrat, seara se trezeşte la alt chef, cu alt monitor de schi, goi în acelaşi sac de dormit şi tot aşa de aici încolo, pentru că „nu vrea să rateze nimic din prezent” şi „de la întîmplarea cu H. are nevoie de corpul unui bărbat deasupra ei, de mîinile lui, de un sex în erecţie. Erecţia consolatoare. Este mîndră să fie un obiect al dorinţei şi numărul cît mai mare de cuceriri i se pare dovada puterii ei de seducţie”.
După ce se întoarce din colonie, Annie D. încearcă din răsputeri să se schimbe, mai întîi pentru a-l cuceri – cu orice preţ – pe H., apoi pur şi simplu pentru sine, pînă devine o studentă eminentă, o domnişoară serioasă, studioasă, talentată şi conştientă că acea Annie D. de la 18 ani nu mai există, dar a fost complicat să scape de acea imagine din vara lui 1958, s-o uite, s-o piardă în trecut („M-am întors să demonstrez cît de diferită eram de fata din ’58 şi să-mi afirm noua identitate – fermecătoare şi decentă studentă la Litere, care se pregăteşte să predea în învăţămîntul superior şi să intre în literatură –, pentru a măsura distanţa dintre cele două. De fapt, m-am întors nu pentru ca locurile din ’58 „să-mi spună ceva”, ci pentru a le spune zidurilor cenuşii ale clădirii din secolul al XVII-lea, ferestruicii camerei mele din vîrful faţadei, sub acoperiş, că nu mai am nimic de-a face cu fata din ’58. De asemenea, mi se pare că mi-am dorit să mă întorc în S. şi să revăd colonia pentru că speram să găsesc puterea de a scrie romanul pe care mi-l doream”). Încercînd s-o uite pe adolescenta de 18 ani, Annie Ernaux a (re)scris-o, i-a ascuns confesiunile într-o super carte, din care cîştigătoare a ieşit şi ea ca scriitoare, dar mai ales noi, cititorii, sîntem beneficiarii acestei experienţe teribile. Lectură plăcută şi utilă!
Annie Ernaux, Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei, Anansi. World Fiction/Pandora M, 2022, trad.: Mădălina Ghiu și Vasile Zincenco
