Destulă vreme am recomandat locuri și localuri, dacă pun totul cap la cap perioadele în care s-au scris articolele pentru Zile și Nopți, Dilema veche (ah, ce dor mi-e de rubrica afară sunt urși) și Fain de România, apoi am renunțat, mai ales din motive de lockdown și pandemie, iar acum am revenit la ceea ce a dat naștere, acum vreo cinci ani, hashtag-ului meu preferat de pe canalele mele de social media, #pasionatădecrâșme. Cum am tot spus din 2018 încoace, sper că nu găsește cineva peiorativ termenul de crâșmă — mie mi s-a părut atunci o bună „invenție” pentru a reuni tot ce înseamnă localuri: cafenele, baruri, restaurante, chiar hoteluri și încă îmi transmite o sonoritate aparte, ceva la limita dintre bulele berii care se sparg în pahar și poate sfârâitul unui păstrăv pe grătar în zumzetul unui local cu bucătărie deschisă, instrumentale în surdină și meseni care să exclame fascinați ba de ce văd, ba de ce gustă.
Conacul Sanct Gurgh e cel care m-a făcut să reiau seria #pasionatădecrâșme pentru că, fiind nou deschis, există riscul să nu fi aflat încă de el și ar fi mare păcat să-l ratați. La ieșirea din Sângeorz Băi, în Cormaia, după un drum scurt făcut prin ploaie (idealul meu de vreme, cea care dă touch-ul spre perfecțiune la aproape orice) într-un peisaj complet verde, presărat cu văcuțe ici și colo, dai de Conacul Sanct Gurgh. Bine, cred că sunt șanse mari să pară totul la fel de proaspăt și dacă nu aveți noroc de vreme bună (singura mea vreme bună e ploaia, da?), pentru că localul e situat pe malul apei și e înconjurat de munți împăduriți și străbătuți de fâșii de ceață. Un vibe destul de twin peak-ish, aș adăuga.
La interior scapi de senzația asta, dar ai la îndemână ferestrele mari, cu perdele albe, simple și lungi, dacă vrei să plonjezi vizual direct în natură. Ce vreau să spun e că perdelele alea par să fie gândite ca să-ți transmită așa: nu-i nimic de văzut la noi, uită-te pe fereastră și bucură-te de natură, apoi întoarce-te la aromele din farfurie și bucură-te și de ele. Îmbinarea asta de note naturale, linii simple, lemn și scaune în tonuri verde-albastru-gri pare că e o replică reinterpretată a acelorași elemente de la exterior, transpuse aici și cu scop utilitar (totul comod și confortabil), dar și cu unul estetic (mai ales arta care ocupă pereți întregi și corpurile de iluminat care sunt to die for).
Suntem la interior, așadar, deci e important de știut că la parter avem restaurantul ca piesă de rezistență: o singură sală încăpătoare, precedată de o intrare căreia eu i-am zis salon în mintea mea pentru că aduce a loc de servit vin din pahare texturate în timp ce citești presa, musai aia tipărită, din ziare desfășurate pe toată suprafața mesei, comentând alături de comeseni oareșce politică, vreme ori bucate. Poate că n-are deloc sens, dar acolo l-aș vedea pe Caragiale făcând cele descrise mai sus. Știu că nu-l mai văd. Zic doar că-n imaginația mea l-am văzut deja.
Credeam că la etaj e delir pentru orice scriitor, dar n-are rost să fiu atât de încrezută. Poate fi delir pentru oricine. Camerele de cazare sunt una și una — descriere care parcă nu mi s-a părut niciodată mai potrivită decât acum pentru a fi folosită. Să explic: deși la parter avem și o încăpere a Domnițelor, în culori de sirenă-inorog (cu asta asociez eu rozul și albastrul deschis, e foarte posibil să mă înșel, dar măcar acum știți ce hibrizi visez eu noaptea), la etaj te teleportezi când pășești în Cuibul Scriitorilor — mi-am promis să mă cazez cândva aici pe termen (foarte) lung, să iasă măcar o carte din după-amiezele petrecute la birou, lângă mașina de scris și privind ploaia pe geam, dar și când intri în Camera Hebe — cu o cadă-n mijlocul încăperii care cred că se potrivește dacă te cazezi alături de cineva, să ai ce trăi ca să ai ce scrie când treci ulterior în camera pentru scriitori, neapărat singur. Fără a dori să vă deprim inutil amintindu-vă cum funcționează viața cu suișurile și coborâșurile ei, zic doar că merită să treci peste tot, asta însemnând și prin Atelierul Tâmplarului, Camera Boierului sau cea Tradițională. Sunt 7 camere foarte diferite unele de altele, bineînțeles, dar cu același aspect unitar și deosebit, poate și pentru că elementele ceramice poartă semnătura lui Cassian, super artist local. Vă invit să citiți pe site-ul conacului și despre lucrările din interior, deoarece sunt o poveste în sine, aici.
Amplasarea, îmbinarea naturalului de la interior cu natura de dincolo de ferestrele mari, personalul foarte amabil și răbdător, precum și mâncarea delicioasă mi-au amintit de restaurantul DOR de la intrarea în Bran (dinspre Brașov). Ne-a gătit excelent, tradițional with a twist, Chef Emilian Larionesi, pe care e posibil să-l știi de la Rod-ul din Cluj. Cum zic și când recomand cărți: nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt, mai bine dai o fugă să te convingi pe propria piele în legătură cu ce ți-am povestit aici. Ca să fii sigur că nu te rătăcești și mai ales ca să prinzi un loc, contactează Conacul Sanct Gurgh la numărul 0744 79 78 78 când te decizi să le faci o vizită.
Fotografii de Matei Man și de subsemnata.
