Părul meu a fost întotdeauna obraznic, dar cu timpul am învățat să mă împac cu el. Cel puțin până la prima despărțire

Mult timp am avut o relație de love-hate cu părul meu. Până în clasa a cincea am fost tunsă scurt, băiețește chiar. Nu suportam când îmi intra apă în ochi atunci când făceam baie, iar mama mi-a zis că pot avea păr lung atunci când îmi voi spăla singură părul.

Aveam 11 ani când l-am lăsat să crească. Am avut surpriza (deloc fericită atunci) că se încrețește, destul de tare, la vârfuri. Mi se părea că arăt ca o oaie, departe de cum arătau coafurile fetelor pe care le admiram atunci.

Până și colegele de clasă purtau părul lung, drept, prins cu clămițe colorate ori într-o coadă de cal. Fie că erau șatene, brunete ori blonde, parcă fiecare șuviță strălucea în lumina soarelui care se strecura pe fereastra sălii de clasă.

Părul meu a fost întotdeauna obraznic, dar cu timpul am învățat să mă împac cu el. Cel puțin până la prima despărțire mai serioasă. 

Eram la mijlocul celui de-al doilea an de facultate. Terminasem sesiunea când fostul meu, primul tip cu care am fost într-o relație mai serioasă, dacă o pot numi așa, mi-a dat papucii printr-un mesaj pe WhatsApp. Intrasem deja în vacanța intersemestrială și se întâmpla să fiu acasă, la ai mei. 

Pentru prima oară am simțit nevoia să îmi schimb culoarea părului. A doua zi am mers cu ai mei în oraș, m-am dus la coafor, unde mi-am făcut un bob lung și mi-am cumpărat o vopsea de păr într-o nuanță de roșcat închis, care mergea chiar către un vișiniu. 

Mama m-a vopsit în baie, fiindcă eu nu aveam nici cea mai mică idee cum să fac asta. Până atunci, singurul produs care intrase în părul meu fusese șamponul și, din când în când, mai foloseam și puțin balsam. 

Schimbarea nu a fost atât de radicală pe cât mă așteptam. Eram tot eu, aceeași fată tristă și dezamăgită. 

Am încercat o nouă nuanță de roșcat, puțin mai deschisă, la câteva luni. De acea dată m-a vopsit o colegă de cameră. Începeam și eu să mă vindec, dar culoarea nu avea încă puterea pe care mi-o doream.

În acea vară, chiar înainte să mă mut în București, m-am decolorat și m-am vopsit blondă. Atunci am simțit că viața mea se va schimba total. Atunci am simțit că sunt, într-un fel, pe drumul cel bun.

M-am rupt de orașul în care am făcut facultatea, de acea relație toxică, de zona „normală” pe care mă îndreptam din punct de vedere profesional. Noua Cristiana nu mai semăna cu mine, iar mie îmi plăcea la nebunie asta.

Exact ca într-un film american, simțeam că încep un nou capitol. A urmat o perioadă de mai multe nuanțe de blond, apoi, fiindcă rozul era și încă este culoarea mea preferată, mi-am aplicat o vopsea semipermanentă. 

Apoi, chiar în primul an pandemic, mi-am făcut șuvițe turcoaz, că doar stăteam în casă și nu avea să vadă nimeni „eșecul”. 

Chiar înainte să încep primul meu job serios, mi-am vopsit tot părul albastru, unul intens. Țin minte că una din fostele mele colege de atunci, care lucra pe postul de grafician, mi-a zis că semăn cu o fată de pe Unsplash, site-ul acela de poze gratuite.

În acea toamnă m-am întors iar la blond și, prin primăvară, fiindcă am simțit nevoia să mă întorc la „rădăcini”, m-am făcut brunetă. Brusc, culoarea pe care am avut-o toată viața nu mi se mai potrivea. 

Deseori mă priveam în oglindă și mă simțeam ca o străină. Nu a trecut mult până m-am decolorat iar și am început să mă joc cu nuanțele până când părul meu a urlat de durere și a început să se desprindă de la jumătate. 

Eram exact ca în acele clipuri „haioase” de pe TikTok și YouTube, doar că aproape plângeam. M-am pieptănat, am adunat tot părul, l-am aruncat la gunoi și, timp de câteva luni, mi-am lăsat părul să respire, să se regenereze.

M-am tuns, m-am vopsit iar brunetă și mi-am păstrat culoarea mai mult de nevoie până când, acum un an și jumătate, am fost la salon să mă întorc la un blond mai deschis, platinat.

Am petrecut șase ore la salon în acea zi de iarnă. Penultima schimbare a avut loc în toamna anului trecut, când mi-am făcut primul tatuaj, piercing-ul în nas și mi-am vopsit părul într-o nuanță caldă de portocaliu, specifică toamnei.

Mi-a plăcut atât de mult acel look încât l-aș fi purtat mai mult, dar în noiembrie, când deja, la aproape 25 de ani, știam cine sunt și cum vreau să arăt, m-am întors la culoarea mea „cea de toate zilele”, care nu doar că îmi place acum, dar a ajuns să mă reprezinte.

Treptat, am învățat să mă bucur de buclele lejere și de brunetul care arată atât de bine în combinație cu noile mele rame roșii de ochelari, dar și de rochiile în aceeași culoare. 

mm
Cristiana Pantici
Jurnalistă, feministă, consumatoare de artă, în toate formele ei. Și uneori doar o fată care trăiește în două lumi, una fiind o lume a cărților.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici