Ultima zi de EC Talks, ultima zi a festivalului… A plouat destul de susținut în timpul nopții, se pare că până la urmă nu scap de experiența celebrelor noroaie de la Bonțida, deși mă îndoiesc că e atât de dramatic ca în primii ani. În fond, de atunci, organizatorii suflă și-n iaurt – în întreaga zonă de festival aleile sunt acoperite destul de consistent cu pietriș (despre care aflu că se culege în perioada de după închidere, lăsând terenul din preajma castelului cât de curat și de nederanjat cu putință), în fața scenei principale este o podea modulară din hexagoane de plastic, iar majoritatea spațiilor cu tonete alimentare și alte asemenea facilități sunt acoperite cu corturi și umbrare. Scena Backyard este destul de ferită de frunziș, platformele de lemn se zvântă repede, iar pernele se strâng în fiecare noapte, tocmai pentru a le feri de umezeală. Organizare cum se cuvine, zău așa.
Răcorit, ținut laolaltă cu un înveliș superficial de odihnă și de cafea, mă îndrept spre prima discuție a zilei: Vlad Tăușance stă de vorbă cu Bogdan Ghiu – poet, eseist, traducător și comentator cultural-politic. Imediat am sentimentul grozav că asist la ceva ca o continuare spirituală a modului în care îmi imaginez că polemizau membrii Junimii, însă cu adaosul experiențelor transformative ale ultimelor câteva zeci de ani. O perspectivă largă, bine fundamentată în cultură, în curiozitate bine antrenată, cu ascuțit spirit critic, îmi aduce în fața ochilor lumea ca o pânză încâlcită, plină de noduri, prin care îți poți croi drum cu atenție, uimit și mulțumit de conexiunile care se relevă. Metafora pândește după fiecare cuvânt, legând de pildă infrastructura feroviară de artă (ambele reflectă realitatea, generând în același timp teritorii noi în dezvoltarea lor), poezia de traducere ca feluri de a crea necesare în mod reciproc, pentru echilibru interior și sănătate mentală, scriitorii de politicieni și de structuri psihologice mitice, de factură Jungiană… Arhetipul Învățatului este mai aproape de cel al Bufonului decât s-ar crede la prima mână – este constant în dreapta Regelui, capabil să-l înfiereze și să-l călăuzească prin lume, dar supus mereu riscului de a fi decapitat. Iar dacă devine Rege, să ne păzească zeii! Bogdan Ghiu se învârte elegant printre ițele deontologiei, filosofiei, rolului intelectualilor ca un soi de traducători ai ideilor într-un limbaj lesne de înțeles pentru „cei mulți”, rol de care se achită… așa și-așa, cel puțin în România.
Slavoj Žižek nu e pomenit direct, dar i se simte prezența în discuție. Nu e de mirare, Ghiu a tradus Derrida, Foucault, Bourdieu, Deleuze, Bataille, Artaud, uriașe nume ale gândirii europene de stânga, unii dintre ei marcați în mod profund de evenimentele de la Paris din mai 1968, de curentul de reînnoire care s-a făcut auzit atât de… electric atunci. Această ramură a criticii este într-un continuu proces de perpetuare, ideile au o viață a lor, netulburată de moartea fondatorilor, reverberând din nou și din nou, inclusiv pe scena EC Talks.
Discuția se îndreaptă tangențial și spre marele căpcăun al zilelor noastre – Inteligența Artificială. Nu sunt predispus să iau în râs efectele cutremurătoare ale acestei tehnologii asupra profesiei de traducător, este o meserie pe care o practic și eu ocazional și pe care o simt extrem de amenințată, dar nu atât de calitatea concurenței artificiale, ci de lăcomia de la temelia sistemului economic în care trăim și de acest delir colectiv în care suntem prinși. Zici că fix de-asta am apărut pe Pământ, ca să ne auto-înlocuim. Te-ai gândi că ne-am fi concentrat pe automatizarea „muncii de jos”, dar uite că ne interesează mai tare să facem roboți scriitori, compozitori, traducători și artiști. Bogdan Ghiu vorbește în termeni ceva mai blânzi; după el, traducerea asistată este o experiență transformatoare, devii ceva între traducător și redactor editorial. Eu mă gândesc la I have no mouth, and I must scream, nuvela lui Harlan Ellison. În fine, e bine totuși să vezi optimismul cuiva cu mult mai multă experiență în branșă. Timpul trece foarte repede…
Soarele iese dintre nori în același timp în care Amalia Enache și Andreea Esca ies din culise, însoțite de Oana Dimofte, iar discuția se mulează pe această atmosferă călduroasă, lejeră, ba chiar vag nostalgică, întrucât sunt trecute în revistă multele moduri în care s-au schimbat lucrurile în ultimii 25 de ani. Unele schimbări sunt tratate neutru, de pildă faptul că în media exista un proces de selecție foarte restrictiv, statutul de persoană publică pe care îl dădea prezența „pe sticlă” era unul înalt și destul de bine controlat. Acum, desigur că toată lumea este un soi de persoană publică, datorită fenomenelor social media și YouTube, iar celebrele prezentatoare de știri sunt reconfortant de ok cu asta. Alte lucruri s-au schimbat mai degrabă în rău – invitatele spun că acum niște ani, kilogramele erau un non-subiect, nici măcar nu aveau cântare. Acum însă, aceste aspecte exterioare au căpătat o importanță înspăimântătoare, nu atât în mediul profesional, cât mai cu seamă în forurile interioare ale tinerilor. Filtrele automate de pe Instagram stârnesc revolte adorabile și povești savuroase în ping-pong, cele trei femei de pe scenă au o chimie grozavă, iar publicul le adoră.
Suntem încurajați să luăm lucrurile așa cum sunt (fără filtre foto), cu înțelegerea că fenomenele de „hate” au existat cu mult înainte de social media, ni se reamintește „să nu hrănim trollii”, orice-ar fi. Rețin minte o vorbă de mare înțelepciune pe care Amalia Enache i-o spune Andreei Esca: „dragă, numai acolo unde n-am fost nu ne-am făcut de râs!”. Îmi plac mult zicerile de acest gen, îmi amintesc că într-adevăr e posibil să treci printre răutăți și frustrări cu un fond de seninătate, dacă păstrezi perspectiva corectă. Iar dacă putea cineva să fie un etalon al perspectivei corecte la EC Talks, atunci e vorba de aceste trei femei. Le mulțumim din suflet și le aplaudăm cuprinși de drag.
Oana Dimofte rămâne pe baricade și i se alătură următorii invitați – Ovidiu Vanghele, fondatorul Centrului de Investigații Media și Liana Ganea, președinte și coordonator de programe la ActiveWatch România (fosta Agenție de Monitorizare a Presei). Contrastul de atitudine și de energie este uluitor! Ovidiu Vanghele este furibund, feroce, înfiorător – „niciodată nu a fost mai abject!”, șuieră el printre dinți, vorbind despre modul în care presa este cumpărată în ultima vreme de partidele politice, din bani publici. Este foarte greu să menții în viață jurnalismul de investigație, iar rezultatele acestor cercetări asidue, riscante, care consumă enorm de mult timp și resurse psihologice și emoționale sunt adeseori dezamăgitoare. Se dă exemplul investigației despre „azilele groazei”, care a consumat în întregime vreo șase luni din timpul echipei jurnalistice a Centrului de Investigații Media, fără ca media principală din România să reacționeze decât la vreo trei luni după publicare, doar odată ce procurorii DIICOT au descins asupra celor trei cămine cu pricina. Nicăieri amărăciunea și frustrarea nu au fost mai evidente, nu au izbucnit spumegând atât de tare în cadrul EC Talks, dar în același timp, nicio altă discuție nu a fost mai antrenantă. Oana Dimofte reușește cu chiu cu vai să îl încolțească pe Ovidiu Vanghele și să îl facă să declare că „trăim într-o țară defectă, dar există motive de optimism”, cu fiecare silabă de după „dar” parcă smulsă cu cleștele. Cei trei fac un adevărat spectacol de tachinări, provocări și fandări discursive, iar publicul îi adoră pur și simplu, atât pentru ceea ce fac, cât și pentru ceea ce spun. Le suntem recunoscători, îi admirăm, simțim împreună că dorim să îi emulăm și să îi ajutăm cum putem. Îmi amintesc de cuvintele lui Vlad Viski din ziua anterioară, de distincția dintre activism și advocacy. Este clar că Vanghele și colaboratorii săi sunt jurnaliști pe un foarte solid fond filosofic din zona aceea intransigentă asociată cu activismul – obiectivitate, integritate, independență, indiferent pe cine enervează, indiferent cât de incomod este pentru ei și pentru oricine altcineva. Cine zice că nu mai avem modele solide? Cum să nu te înflăcăreze așa ceva?
Se pare că întreaga zi de discuții este dedicată cuvântului, cu „c” mare: între poezie și politică, între o limbă și alta, între centralitate sănătoasă și verticalitate (și mai) sănătoasă, iar ultima întâlnire de la EC Talks nu face excepție. Vlad Tăușance urcă din nou pe scenă, însoțit de poetul, prozatorul, traducătorul și eseistul Radu Vancu, împreună cu Ruxandra Gîdei, pe numele său de scenă 4fără15, influencer literar pe YouTube și în sfera social media din România. Prima întrebare este și cea mai arzătoare în mințile noastre ale tuturor: de ce arată atât de sumbru statisticile legate de lectură în țara noastră? E o întrebare cu un fond uriaș de frustrare și de mirare în cârcă, dar Radu Vancu îi răspunde calm, prezentând lucrurile exact așa cum sunt: de zeci de ani, educația este subfinanțată cu aproximativ 50%, iar Ministerului Culturii nu i-a fost acordat niciodată nici măcar 1% din buget (de unde și porecla „de interior” – „ministerul 0%”). Adaugă la asta faptul că nu există o infrastructură de bază pentru promovarea lecturii și, mai grav, nicio înțelegere de bază a rostului acestei activități, considerată mai degrabă recreativă decât constructivă, iar toată mirarea dispare, rămânând numai frustrarea, temperată și ea de calmul și optimismul invitaților. Interesul pentru cartea scrisă scade vertiginos în toată lumea, nu doar la noi, odată cu revoluția digitală. Și totuși, „trăim cea mai bună perioadă a literaturii române dintotdeauna”, spune Radu Vancu, întrucât în ultimii cincisprezece ani au fost depuse eforturi susținute pe multiple canale, de edituri, de critici, de influenceri, iar generația actuală de poeți se bucură de o expunere nemaiîntâlnită, sunt traduși, sunt activi în evenimente publice, târguri naționale, internaționale și, poate mai important decât orice altceva, sunt mult mai citiți decât erau acum un deceniu. Ruxandra Gîdei subliniază modul în care poezia face pace cu celelalte arte și forme de exprimare, apar clipuri pe YouTube cu fundal recitat, apar podcasturi, mixuri și cărți audio citite cu spirit teatral, există o efervescență binevenită și contagioasă.
Nu se poate încă spera la o profesionalizare a scriitorului în România, ținând cont de faptul că ștacheta succesului pentru un roman este undeva la două mii de exemplare vândute, din care autorului îi revine cam 20%. La un calcul simplu, e limpede că aproape nimeni nu-și poate permite să trăiască din scris. Și totuși, se văd semne bune, există autori „rockstar” și la noi… Îmi amintesc de o discuție de la FILIT din 2022, când la o masă rotundă cu traducători din întreaga Europă, un mucalit spunea că fiecare limbă are nevoie de câte un traducător al lui Mircea Cărtărescu și cel puțin un altul, pentru ceilalți autori români contemporani. Valoarea acestor vârfuri de lance este uriașă, pentru că noi subscriem mai mult sau mai puțin conștient, dar trup și suflet, la zicala „nimeni nu e profet în țara lui”. Este și lesne de observat în textele de prezentare și de seducție de pe coperțile cărților autorilor români – vă provoc să inventariați de câte ori veți vedea lista de limbi în care e tradus respectivul scriitor, chiar dacă sinopsisul cărții lasă de dorit, chiar dacă nu mai e loc nici pentru vreun fragment critic, darămite biografic. Topul marketingului literar de la noi stă în activitatea traducătorilor din străinătate, e aproape comic, în stilul lui Caragiale.
Vancu vorbește minunat despre cărțile care i-au aprins mintea, care l-au făcut să vadă textul tipărit ca pe ceva tridimensional. „Nostalgia” lui Cărtărescu este pomenită de Ruxandra Gîdei (și de cel puțin una dintre persoanele din public) ca un catalizator al acestei pasiuni de-o viață și nu am cum să nu fiu de acord. Dar totuși îmi rămâne cumva neclar motivul pentru care atâția scriitori, influenceri și critici literari se poartă cu o anumită smerenie. Nu vorbesc aici de ego-uri umflate în contextul bulelor de cititori avizi, de colegi de breaslă și de studenți la Litere, ci de un plan mai larg, social. Cât o fi de bun, scriitorul arareori își arogă importanța de care este convins până în măduva oaselor un programator, un medic sau un inginer. Și totuși, toate aceste profesii, toate activitățile umane, toată cultura și civilizația nu s-ar fi dezvoltat fără stăpânirea cuvântului, folosirea lui ca bisturiu, ciocan, pansament și combustibil pentru minte și pentru emoții. Scriitorul este dintotdeauna pentru oameni ceea ce programatorul este doar de vreo 60 de ani pentru computere. Și iată-l, pe scena EC, mulțumit că deși peste 11 milioane de români nu au citit nicio singură carte între mai 2021 și mai 2022, totuși câțiva au citit, o mână, bună e și aia, se putea și mai rău. Așa o fi, dar tot rămân cu un nod în gât. În orice caz, experiența acestor zile de discuții și de întâlniri, dincolo de oricare alte considerații, aduce un sentiment de comunitate, de apartenență și de rost pe care îl primesc în suflet cu mare bucurie și intenționez să-l mențin acolo, pâlpâind, cel puțin până anul viitor. EC Talks rămâne partea mea preferată din Electric Castle.
Merg la concertul lui Sevdaliza, care este minunată, senzuală ca o șerpoaică, feminină, feministă și fermecătoare. Mi-a lipsit Șerban Suciu printre moderatorii discuțiilor de azi, dar ne revedem la concert și ne lăsăm vrăjiți, dansăm și râdem pe săturate. Suntem convinși că Sevdaliza are niște piese apte să zguduie din temelii clubul Apollo111 din București. Ne îndreptăm apoi spre interiorul castelului, unde e plin de bijuterii, haine, discuri și tot felul de accesorii și drăgălășenii. Dichis, cum s-ar zice, apropo de faptul că are și Cărturești un colțișor. Observ cu drag grămada de cărți de poezie de la intrare. Mă mai plimb prin festival, trec pe la Lidl (fără de care EC nu ar fi nici pe departe atât de confortabil și de accesibil din punct de vedere financiar; aud printre oameni păreri cum că festivalul ar fi un soi de activare de CSR a Lidl, ceea ce mi se pare exagerat, dar și dacă ar fi, fraților, e o super activare, n-ai ce să le reproșezi!) și ajung până la urmă înapoi la Backyard, pentru Iguana Death Cult, care cântă un fel de psychobilly (un melanj de rock’n’roll american din anii ‘50 cu punk, garage rock și rock psihedelic), îndrăcit și disonant, de care sincer nu prea am chef, e pe un nivel de energie pe care nu-l mai am de miercuri. Dar publicul adunat e substanțial, îi adoră, îl țin pe sus pe solistul săltat în mulțime, scandează un sfert de oră să li se mai cânte o piesă, până ce vine din nou solistul și le spune verde în față că nu mai au altele și să mai vină și la anu’. Îmi place mai mult de ei decât de muzica lor și, până la urmă, cam așa a fost cu toată ediția a 10-a de Electric Castle pentru mine. Mișto simetrie. Mulțumesc, EC, pentru hashtagul vostru deștept, cu care pot rezona pe deplin: #theworldwelongfor. Lumea după care tânjim, pe care EC ne lasă s-o întrevedem câteva zile pe an. Pe curând!
