Pădurea, păianjenul și șarpele

Proust se întâlnește cu Pillat în romanul Murmur al lui Mircea Pricăjan (Humanitas, 2023) – o incursiune cu efect terapeutic într-un trecut care se vrea recuperat (la persoana a treia) în ciuda conștiinței alterării lui, un trecut al trecutului, o plasă de povești asumate de o singură voce supratextuală care le reunește pe toate, creând un context istoric Dej – anii 85 – proteste OUG13, 2017. 

De la zeificarea figurii Bunicului migrăm spre recuzita domestică a intervalului temporal 85-92, apoi spre mișcările de stradă ale anilor 2017-2019, de la o copilărie idilică ne mutăm într-un prezent acru, de la omnisciență trecem la subiectivitate, de la omogen la fragmentar. Mircea Pricăjan ne poartă prin toate, cu ajutorul jocurilor stilistice menite să redea fiecare univers în parte căruia îi atribuie câte un registru potrivit, așa încât vechiul și noul sunt redate nu numai prin referiri istorice, ci și printr-un timp al limbajului”. Ceea ce rezultă este, după cum spune autorul, o ființă amorfă, toată numai mâini și picioare, perfect rotundă, capabilă să te prindă și să te strângă la piept din orice direcție ai fi abordat-o” – marea Poveste al cărei miez rămâne o taină. Spre final, romanul conține și o cheie de lectură clasică – personajului principal (erou creat în același timp de sine însuși prin narațiune homodiegetică și de o instanță supraindividuală prin relatare obiectivă) i se arată într-un vis: sala de cinema din copilărie, pădurea (de simboluri), șarpele ucis de bunic, uriașa pânză de păianjen (care e, poate, o foaie de hârtie), urmând ca, în ultimul vis, Matei să sfâșie pânzele care-i acoperă existența, încercând să-și suprascrie viața: Ce faci când tot ce-ți rămâne în amintire e o simplă poveste, o născocire în care sâmburele de adevăr aproape nici nu se mai vede?”.  

Madlena lui Mircea Prijăcan este Aurul negru (Black Gold), un film american din 1947, cu Anthony Quinn în rol principal, pe care Matei, un jurnalist de provincie încă tânăr (ultimul care mai mimează măcar jurnalismul”), îl caută pe internet și care-i virusează calculatorul, producând totodată și evaziunea în trecut, astfel că Matei redevine copil în planul alternativ al narațiunii. Acest trigger ne duce în România anilor 85, pentru că Aurul negru e primul film pe care Matei și sora lui Crina l-au văzut la cinematograful improvizat într-o casă săsească din Orăștie pe vremea când aveau doar câțiva ani:  

„… nimic nu se compara cu acea experiență, au înțeles asta încă de atunci, în acea duminică de vară, când Bunicu’ i-a dus pentru prima oară în viața lor, au înțeles că toate așteptările păleau în comparație cu o experiență atât de fantastică. Odată ce draperia roșie a fost trasă peste ușă și becurile au fost stinse, iar ecranul s-a iluminat, prinzând viață, Matei și Crina au simțit acea magie unică. Un soi de bacterie imposibil de stârpit i-a infectat, le-a pătruns până în ultima celulă a corpului și i-a făcut să palpite la fiecare cadru. Cu timpul, reacția a mai scăzut, s-au mai imunizat la stimulii nedemni, însă atunci când întâlneau cu adevărat măreția, parcă razele de proiecție ar fi trecut mai întâi prin ei și-mpreună cu o parte din sufletul lor s-ar fi lipit de ecranul din pânză”. 

Momentul deschide seria unor episoade pline de farmec, pe parcursul cărora sinceritatea și entuziasmul evocării seduc cititorul: furtul unor pistoale de cowboy de la grădiniță, explorarea corpului Renatei și descoperirea Fluiericei, refuzul de a recita o poezie la serbare, dansul cu Renate și altele. 

Obsesia lui Matei pentru narativ face ca realul să devină un fel de Olimp al copilăriei, un ansamblu coerent de micropovești și de mituri personale care reflectă sistemul lui de valori. Bunicul Viorel, care era priceput cu vorbele și era priceput și când tăcea”, ocupă locul central, secondat de Bunica (Babo) Elena. Bunicul, zeul tutelar al simplității/al inocenței, este cel care ucide Șarpele, simbol al răului, „răul insidios (…) sâsâind adormitor”, care „se încolăcește în jurul gâtului tău încet, încet, încet și se strânge tot mai tare, transformându-ți moartea într-un leșin cald și fantastic”, răul pe care naratorul-adult trebuie să-l înfrunte mai ales atunci când se mută la București și care se manifestă la nivel social și politic prin abuzuri de putere, represiuni ale protestelor de stradă, rețele de trafic de carne vie, corupție, asasinarea la comandă a unui jurnalist de investigație. 

Casa bunicilor de lângă Orăștie (situată undeva pe o parcelă lângă uzina la care lucraseră cei doi), unde copiii Matei și Crina stătuseră cu anii”, în toată perioada de dinaintea școlarizării, devine un cronotop transreal segmentat în microspații cărora li se insuflă un fior magic: grădina în care creșteau legume ca decupate din Neckermann”, camera de la stradă (salon de recuperare domesticit ulterior), privata care avea lipit pe interiorul ușii harta geopolitică a lumii, toate funcționând ca surse de fericire ale copilului, dar și ca supape ale adultului sufocat de un prezent pe care nu-l poate digera. Iluzia că bunicii și-au trăit cu seninătate dramele, trecând cu fruntea sus peste toate încercările vieții nu mai pare a se susține spre final nici măcar ca proiecție a copilului. Naratorul însuși pune sub semnul întrebării acel sâmbure de adevăr”. Aici pare a se revela și partea rea/ascunsă a lucrurilor, reversul e că uneori poveștile” pot avea și acest efect, te rup de lume, nu ți-o apropie și nici nu te fac s-o înțelegi mai bine. Matei este rezultatul unei educații care nu l-a pregătit pentru viață. Deși inițial plecase la București mânat de un crez jurnalistic, siguranța manifestă asupra lui același magnetism indus de copilăria fără griji. Obsedat să recupereze paradisul pierdut, își subminează prezentul. Este un rezultat al faptului că generațiile transmit, de la una la alta, tendința de a cosmetiza realitatea, de a o învălui într-un aer romanesc, de a-i feri pe copii de latura urâtă a lumii și a istoriei, doar că acest fel de parenting creează uneori tineri nepregătiți pentru viața reală. 

Bunicul ucisese șarpele într-o simulare a luptei în pădure, devenise erou în ochii copilului Matei, dar Matei adultul va pierde lupta cu răul, prin abandon, semn că refugiul în iluzoriu nu funcționează întotdeauna ca soluție optimă. 

mm
Oana Paler
Oana Paler (n. 1978, Brașov) a absolvit Facultatea de Litere, Universitatea București; master în Comunicare și Relații Publice, SNSPA, București. Este colaborator la revista Astra (recenzie de carte, critică literară, eseu, grupaj de poezii), profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Dr. Ioan Meșotă”, Brașov. Romanul Stadii este în pregătire la Editura Rocart.

Ultimele articole

Related articles

Leave a reply

Introdu comentariul tău
Introdu numele aici