La unul dintre cursurile regretatului profesor Andrei Bodiu am fost pusă în faţa unei catedre pline de cărţi. „Veţi face o cronică de proză”, ni s-a spus. Şi am avut de ales o carte. Am ochit-o pe cea cu trupul din mai multe motive. Unu: pentru că am văzut că era un jurnal. Doi: pentru că m-au atras ochii de pe copertă. Trei: şi aici vine ignoranţa care poate aduce câştig – ştiam că numele acesta îmi spune ceva, dar nu ştiam ce. Urma să aflu. Gheorghe Crăciun poate fi o revelaţie. Pentru mine aşa a fost.
În 1993, Gheorghe Crăciun începe un jurnal care marchează o perioadă de maximă transformare lăuntrică. Aflându-se mai aproape de maturitate decât de tinereţe, scrie despre sine răfuindu-se cu sine, într-o lume în care ceilalţi apar doar ca umbre sau oglinzi ale propriului ego.
Trupul ştie mai mult – Fals jurnal la Pupa Russa este alcătuit din trei mari capitole, fiecare dintre ele luând numele unui caiet. Caietul negru, Caietul verde şi Caietul maro cuprind şapte ani de gânduri, întrebări, nemulţumiri, frustrări, puţine bucurii, iarăşi întrebări şi poate, câteva speranţe. Jurnalul este partenerul de drum al prozatorului, care defulează aici tot ce proza nu poate înghiţi. Sau poate că este o curăţare interioară, o spovedanie, fără de care romanul Pupa Russa, pe care Gheorghe Crăciun l-a început cu puţin înainte de a nota primele pagini ale jurnalului, nu ar fi fost scris în cele din urmă. Despre Păpuşa rusească, aşa cum apare în jurnal, aflăm destul de puţine lucruri. La început sunt amintite câteva pagini ale romanului şi un personaj, Leontina, care pentru a se naşte, are nevoie ca autorul, creatorul ei, să-şi cunoască şi accepte latura feminină a propriei masculinităţi. Procesul durează mai bine de şapte ani, iar Leontina ajunge să se contureze ca personaj abia după ce jurnalul este încheiat.
Limbajul, scrisul, proza sunt fundamentale pentru viaţa interioară a lui Gheorghe Crăciun. Pierderea de sine, transparentă mai ales în primii ani ai jurnalului, se datorează şi distanţei mari dintre el şi proza sa: Incredibil cât de multă nepăsare faţă de scris, faţă de vechea mea plăcere a însemnărilor zilnice, s-a adunat în mine în ultimii trei ani. Perioadă de o crasă inactivitate, care mi-a dat un acut sentiment de înstrăinare interioară. Pentru că şi puţinul pe care l-am scris n-a avut legătură directă cu mine. Cred că mi-a fost teamă de această intimitate a cuvintelor mele de scriitor de ficţiune. După mai bine de un an se observă o schimbare: „[…] important mi se pare să scrii despre tine, cu sentimentul că într-adevăr asta faci şi nu poţi să te minţi. Iată, de o vreme încoace, singurul meu proiect serios – pentru că Păpuşa Rusească rămâne deocamdată o fantasmă – e chiar acest caiet rezultat din intermitenţe. Poate şi datorită jurnalului, spre sfârşit atitudinea faţă de scris e mai deschisă, mai încrezătoare şi în sfârşit duce la concretizare: Deschid din nou caietul după atâtea luni de tăcere. M-am obişnuit cu aceste abandonuri. Nu sunt petele albe ale scrisului meu şi nici ale fiinţei mele, pentru că în toată această perioadă am scris (Păpuşa rusească începe să meargă) şi am trăit cu o mai mare intensitate decât altădată.
Între cele trei momente reprezentative pentru parcursul interior al autorului, asistăm la un monolog „aforistic” care se învârte în jurul unor teme-obsesii. Limbajul, relaţia lui cu trupul, conflictul dintre viaţa interioară şi cea exterioară formează împreună vârful unui aisberg foarte greu de văzut chiar şi după o lungă analiză şi digestie a jurnalului.
Scrie, dar nu zilnic, fiind perfect conştient că limbajul nu ajută pe nimeni. Limbajul a fost creat de oameni pentru a-i ajuta să suporte adevăruri prea greu de trăit, pentru a îndulci realităţi. Dar realitatea nu poate fi niciodată redată cu ajutorul limbajului, a propoziţiei: Orice există e mai mult decât se poate suporta. De aceea avem probabil limbajul, ca să simplificăm; Fireşte, aceeaşi şi aceeaşi repetată descoperire că limbajul e ineficient, incomplet, grosolan, înşelător, duplicitar. Dar limbajul nici nu a fost făcut pentru a-i permite omului completitudinea cunoaşterii.
Atunci unde se situează Gheorghe Crăciun în paginile celor trei caiete ale sale? În paradoxuri şi în nimic, într-un nimic despre care este foarte conştient. Nu cere, nu aşteaptă, doar dă din el, lăsând urme. De aici şi discursul cu tente aforistice: Aforistica nu înseamnă înţelepciune, ci simţ speculativ, uneori pur lingvistic. Neputinţele noastre se văd cel mai bine aici, în această ambiţie de a formula adevăruri profunde, fie ele şi paradoxale.
Aforistica are şi ea, în felul ei, rol de purificare. Multe din însemnările jurnalului opresc cititorul în loc din această cauză. Frazele sunt grele, încărcate şi nu se pot lectura şi atât. Au nevoie de ruminaţie şi se poate cădea uşor în capcana în care autorul pare să fi căzut cu mult înainte de a începe acest jurnal, aceea a pesimismului cronic. Chiar dacă nu există un dialog propriu-zis, fiind vorba despre un jurnal, există un mesaj puternic în spatele gândurilor exprimate în el. Cititorul îşi poate proiecta cu foarte mare uşurinţă viaţa interioară aflată într-o permanentă căutare a echilibrului.
Jurnalul este recunoscut chiar de către autor drept un teritoriu de exprimare a obsesiilor, un loc în care aproape totul e permis, chiar dacă nici măcar de acest lucru nu e nevoie, ca totul să fie permis. Echilibrul spre care tinde speră să poată fi descoperit prin intermediul caietelor de însemnări. Căci dacă numai aici se întâlneşte cu „dominanta spiritului şi a trupului”, numai aici poate găsi echilibrul între cele două şi apoi se poate extinde către limbaj: Nu apar în acest caiet urme ale existenţei mele sociale. Mă interesează acest concret, dar nu aici. Materia acestor note s-ar dispersa prea mult. Şi apoi, nu întâmplător mi-am propus această dominantă: spiritul şi trupul. E o relaţie obsedantă. Prin înţelegerea ei, sau şi numai prin cultivarea ei sistematică, nu exclud utopia descoperirii unui echilibru. Aşa încât, de câte ori spun eu, aici, e vorba de acea parte din mine care se supune acestei obsesii.
Una dintre cele mai importante teme ale prozei lui Gheorghe Crăciun este relaţia corpului cu litera, cuvântul, propoziţia: Mi-e greu să-l înţeleg pe Gabriel Marcel atunci când vorbeşte despre trup, pentru că el vrea să ajungă prin relaţia trup – spirit la Dumnezeu. Cred că la mine cunoaşterea trupului are un scop mult mai puţin ambiţios. Vreau pur şi simplu să aflu cum este scrisul, ce-l umple, ce-l declanşează, ce-l motivează. Nu se poate ajunge la propoziţie, ignorând participarea trupului la constituirea ei. Cât din eul fizic ajunge în scris? […] paginile de faţă sunt rodul unei constipaţii interioare deliberate. Dintr-o perspectivă psihologică, Gheorghe Crăciun alege varianta grea pentru a înţelege relaţia trup-limbaj. Alege calea trupului, directă, care până la urmă e un mediator. Tot ce ajunge în trup a fost sau este în paralel spirit. „Constipaţia interioară deliberată”, în ciuda senzaţiei vii din corp, vine dintr-o constipaţie a unor intestine mult mai lungi şi mai groase. Este constipaţia spiritului, indirectă, care acţionează brutal prin intermediul trupului. Aşadar, alege drumul greu, dureros, dar poate mai prolific. Fiind atent la trup, este mai prezent în sine, iar atunci limbajul poate fi cu adevărat viu, nemodificat.
În Trupul ştie mai mult se simte efectul puternic al scrisului ca act terapeutic. Autorul îşi dezvoltă strategii de coping fără de care probabil nu ar face faţă la fel de bine vieţii sociale despre care preferă să nu amintească aici, dar a cărei influenţă asupra vieţii interioare se simte puternic în cea mai mare parte a jurnalului: Când scriu, o fac pentru a mă despărţi de mine, pentru a depăşi ceea ce a devenit insuportabil în propria mea interioritate, ceea ce nu mai poate fi ţinut în frâu. Astfel, exteriorizarea duce la acalmie, cel puţin pentru un timp.
Spre sfârşitul cărţii aflăm dintr-o notă a unui fragment din Păpuşa rusească rolul acestui jurnal, întrezărit de autor cu mult după încheierea lui:
Abia din vara anului 2000, când însemnările mele din caietul maro încetează, am luat cartea în serios şi am acceptat necondiţionat să devin prizonierul ei. Scrisesem până atunci ceva mai mult din jumătatea romanului, dar paginile cu adevărat importante, esenţiale pentru conturarea destinului Leontinei, abia urmau să fie scrise. Fără să înţeleg bine cum, fiind şi într-o perioadă de vacanţă, de la o zi la alta m-am lăsat tot mai mult absorbit de universul cărţii. Nu ştiu prin ce miracol, am reuşit să-mi depăşesc dezgustul şi sila, să mă smulg din dezabuzare şi să descopăr plăcerea refugiului în ficţiune. Cred că aceasta e explicaţia nepăsării mele faţă de continuarea acestui jurnal care nu a fost nici o clipă un jurnal de creaţie, ci un colac de salvare a cărui importanţă nu reuşesc nici acum (în ziua de 29 mai 2006, când fac această însemnare) s-o înţeleg cu adevărat.
Trupul ştie mai mult – Fals jurnal la Pupa Russa este o mărturisire neplanificat sinceră a celor mai apăsătoare gânduri legate de scris, moarte, singurătate, îmbătrânire şi a tuturor legăturilor care se creează şi se recreează între acestea, fiind în acelaşi timp un teritoriu numai bun pentru deschiderea către sine a unui prozator aflat în conflict cu proza proprie.
