Există în cinematografia globală o mulțime de personaje tragice, care au fost abandonate de familie și nevoite să învețe să supraviețuiască într-o lume care îi exclude în permanență, îi ignoră sau încearcă să profite de vulnerabilitatea acestora. Printre acestea se numără John Merrick, din The Elephant Man (1980), cel mai sensibil film al lui David Lynch, Jeremiah din The Heart Is Deceitful Above All Things (2004) – o reprezentare dură a familiei toxice, tinerii din Los olvidados (1950), regizat de Buñuel, sau cei din Never Let Me Go (2010), predestinați să fie donatori de organe.
Am să mă opresc, însă, la câteva filme din cinematografia asiatică, în care tema abandonului n-o să lase pe nimeni indiferent.
Pietà (2012)
I came out of here? Here for sure? Really? Then can I go back in?
Chiar dacă Kim Ki-duk, unul dintre cei mai controversați regizori sud-coreeni ai anilor 2000, a murit acum 2 ani într-un spital leton, din cauza coronavirusului, acesta a lăsat în urmă câteva filme greu de uitat. Printre acestea se află și Pietà, o dramă brutală în care personajul principal este orfanul Gang-Do, interpretat de Lee Jung-Jin, un cămătar devorat de anxietatea rezultată din abandon, care își mutilează clienții restanți. Această rutină este întreruptă de apariția unei femei ce susține că ar fi mama lui biologică, care l-a abandonat acum 30 de ani. Nefamiliarizat cu tipul de relație mamă-fiu, Gang-Do duce de câteva ori interacțiunile într-o direcție sexuală, ceea ce conferă filmului o aură oedipiană.
Universul capitalist, agresiv și dezesperant din Pietà forțează fiecare personaj să-și creeze o carapace care, odată ce a fost fisurată, permite evadarea unui sentiment de remușcare.
Himizu (2011)
Do dreams and effort make a flower bloom?
Inspirat din cele patru volume manga cu același nume semnate de Minoru Furuya, Himizu se află printre cele mai puțin cunoscute și subapreciate lungmetraje ale lui Sion Sono. Scenariul era deja scris pe 11 martie 2011, ziua în care a avut loc cutremurul din regiunea Tohoku, ce a provocat valuri tsunami înalte de până la zece metri. După dezastru, Sono a decis să-l rescrie, adaptând filmul la imaginea Japoniei, care încerca să-și adune forțele pentru a depăși acest episod nefast din istoria recentă.
Titlul filmului este denumirea japoneză a unei specii de cârtiță care, ca toate cârtițele, se îngroapă și trăiește în galeriile subterane. Acesta este stilul de viață dorit de Yuichi Sumida, un adolescent de 14 ani, care își dorește să trăiască neobservat de nimeni, o viață simplă, monotonă și decentă. Sumida deconstruiește toate argumentele motivaționale pe care le aude în jurul lui, pornind de la ideile: fiecare individ este ordinar, nu orice vis poate deveni realitate și încrederea este amăgire. Situația de acasă stă în felul următor: mama îl părăsește pentru a-și reface viața cu un proaspăt iubit, iar tatăl îl vizitează doar pentru a-i cere bani și pentru a-i spune că nu și l-a dorit niciodată și ar prefera să-l vadă mort. Singurul plan de viitor care stă în picioare este afacerea familiei: închiriatul bărcilor.
Adolescenții din filmul lui Sono sunt personaje cărora părinții le amintesc zilnic că sunt obstacole în calea fericirii lor și că își doresc să nu se fi născut niciodată. Filmul a intrat în competiția festivalului internațional de film de la Veneția, unde Shōta Sometani și Fumi Nikaidō au primit premiul Marcello Mastroianni, la categoria Best New Young Actor and Actress, pentru interpretările excepționale, care imită stilul cartoonish din cărțile manga.
Silenced (2011)
If I told anyone, he said he’d kill me.
Poate că sunt greu de digerat, dar avem nevoie din când în când de filme care să prezinte ororile care se petrec în orfelinatele și școlile pentru copiii cu dizabilități. Silenced/Do-ga-ni este inspirat din întâmplările reale petrecute la începutul anilor 2000, la o școală pentru elevi hipoacuzici, unde aceștia erau victimele hărțuirii sexuale, amenințați și intimidați în permanență de cadrele didactice.
Când Kang In-ho, noul profesor de arte, descoperă abuzurile și modul în care sunt tratați copiii, acesta decide să lupte pentru drepturile lor și să scoată la lumină mecanismul corupt ce stă la baza acestei instituții, alături de activista Seo Yoo-jin. Curând, își dă seama că toți profesorii, poliția și chiar biserica din comunitate încearcă să ascundă adevărul, ceea ce face din ce în ce mai dificil demersul de a salva niște copii abandonați de sistem.
Filmul oferă scene explicite, dure și respingătoare, pe care n-ai vrea să le vezi, dar care te obligă să rămâi până la final. După ce a fost vizionat de peste 4 milioane de sud-coreeni și a avut un impact răsunător în anul în care a fost lansat, Do-ga-ni a reușit să convingă oamenii legii să redeschidă cazul și să pedepsească aspru persoanele care au agresat sexual minorii cu dizabilități.
Nobody Knows (2004)
Mom didn’t come back, did she?
Făcând parte tot din categoria hard to watch, Nobody Knows/Dare mo shiranai este bazat pe cazul Sugamo, din Japonia anului 1988, care a ajuns rapid în atenția presei internaționale: o mamă își abandonează cei 5 copii minori, lăsându-i cu o sumă modică de bani și promisiunea că se va întoarce curând acasă. Trei dintre aceștia, cei mai tineri, nu au voie să părăsească locuința, pentru că locuiesc ilegal în apartament, fără permisiunea proprietarului, care nu știe de existența lor, deci nu pot fi văzuți afară și nu li se oferă șansa de a merge la școală. După plecarea mamei, aceștia rămân în grija fratelui mai mare, interpretat de Yûya Yagira, care a luat în acel an trofeul pentru cel mai bun actor la Cannes.
Naturalețea actorilor, debutanți în lumea filmului, este cel mai mare plus al peliculei, prezentând o copilărie fără speranță. Nobody Knows spune o poveste simplă în care umanitatea (sau lipsa acesteia) se manifestă puternic în fiecare cadru… o poveste care știe să pună întrebări, la care nu reușim să găsim decât răspunsuri complicate.
Text publicat în varianta electronică și cea tipărită a Revistei Golan #4, ediția de vară 2022.
