Dacă e să fiu sinceră, nu mai știu cum a apărut Toto în viața mea. Poate a fost dintotdeauna până nu a mai fost. Am crezut mereu că e mai mult decât o simplă păpușă de cârpă. A fost mereu lipit de brațele mele, apare în toate amintirile mele din copilărie, prezent la toate evenimentele din familie, cu locul lui special la masă. Îi povesteam tot ce vedeam, de parcă ochii lui pictați pe chipul alb nu ar fi funcționat și știam că înțelegea lucrurile pe care adulții nu le înțeleg. Era o păpușă-copil, care vedea prin ochii mei și auzea cu urechile mele. Iar el era filtrul prin care eu descifram lumea de cele mai multe ori.
Zilele mele de naștere din copilărie aveau ceva aproape magic și ritualic în ele. Le așteptam cu săptămâni bune înainte. Ai mei pregăteau mese drăguțe, nu extrem de încărcate, nu exagerate, dar cu ce aveau ei mai bun și musai mama făcea un tort delicios. Fie că aveau sau nu resursele financiare, reușeau de fiecare dată să ne facă să simțim că noi contăm, că suntem iubiți. Așa a fost mereu și erau prezenți oamenii cei mai apropiați nouă, familia și copiii cu care petreceam cel mai mult timp. Și Toto. Întotdeauna Toto. Până când, într-o zi, la una din zilele mele de naștere, Toto a dispărut. O vreme am încercat să mă gândesc că poate a plecat singur. Că atât a trebuit să stea aici și acum avea altceva de făcut. Refuzam să accept că unul dintre oamenii cei mai apropiați mie ar fi furat ceva ce știa că este atât de important pentru mine. Refuzam să accept că oamenii cei mai apropiați te-ar răni sau că nu însemni chiar atât de mult pentru ei.
Cumva, de când a dispărut Toto, lucrurile din jurul meu păreau că se dezintegrează și lumea pe care o știam eu nu mai era la fel. Dacă până atunci țineam minte toate momentele din copilăria mea, după aceea lucrurile au devenit mai confuze. Îmi lipsea filtrul prin care treceam tot ce simțea și vedea fetița.
Aveam acest obicei de fiecare dată: când se aduceau la masă micii sau cârnăciorii, prima îmbucătură o luam cu un crocodil de jucărie, care avea mereu gura deschisă. Mai întâi eu, apoi urmată mereu de tata. Era cel mai amuzant obicei al nostru și am căutat multă vreme crocodilul acela pentru a-l folosi la mesele festive de mai târziu, când totul părea că se desfășoară altfel. Probabil, când a dispărut Toto, a luat și crocodilul și naturalețea cu care curgeau lucrurile.
Fetița nu mai zâmbea la fel de ușor. Fetița era suspicioasă și nu se mai atașa de lucrurile pe care le avea în jurul ei. Nu am mai avut nici o păpușă pe care să o îndrăgesc, nici dorința de a mai împărți ceva cu ceilalți. Am fost un copil care a crezut în magie toată copilăria și în lucrurile nevăzute sau nespuse. Am avut multă vreme impresia că lucrurile pot apărea sau dispărea miraculos, așa că în fiecare zi căutam prin casă să văd dacă lipsește ceva sau a apărut ceva. Uneori încă mă gândesc la asta.
Toto nu a fost niciodată o simplă păpușă de cârpă și a dispărut înainte să pot conștientiza că nimic nu e veșnic în viața oamenilor. Totul vine și pleacă ca un val. Acum e la picioarele tale, acum înapoi în larg, într-un joc de du-te-vino până la final, când nu se mai mișcă nimic. Cât Toto a fost lipit de brațele mele, am fost copil. După ce brațele mele au rămas goale, nu mai știam ce să fac cu mâinile-leagăn, așa că am devenit copil-mare. Toto a dispărut când aveam în jur de 4 sau 5 ani. Și a fost primul meu contact cu vina și cu gândul obsesiv „dar dacă”. Dar dacă nu l-aș fi lăsat din brațe. Dar dacă îl ascundeam undeva. Dar dacă nu îl arătam lumii. Dar dacă aș fi fost mai atentă. Poate că nu dispăruse, poate că EU îl pierdusem. La 7 ani am pierdut-o și pe bunica. Și de atunci a părut cumva că se dăduse startul pierderilor și al vinovățiilor. Dacă nu aș fi făcut asta, atunci aialaltă nu se întâmpla. Fetița devenise și cauza, și efectul.
Am scotocit prin albumul foto din casă. Privesc fotografia de la ziua mea de naștere, când împlinisem 4 ani. Toto avea o față de copil curios, cu o căciuliță rozalie de sub care ieșea un ciuf pe fruntea lată. Gura lui încremenită într-un zâmbet discret, cu o haină roz cu alb. Primisem și eu o rochiță albă cu dungi rozalii pe care am purtat-o cu încăpățânare până nu am mai reușit să o iau pe mine. Mă asortasem cu Toto. Eram la fel. Caut tot felul de indicii în această fotografie; observ fetița și rânjetul ei până la urechi, îmbrățișarea strânsă și zâmbetul identic cu al lui Toto pe chipul părinților mei. Fetița era fericită peste măsură și nu știu dacă am mai zâmbit vreodată ca în ziua aceea. În timp, zâmbetul meu a devenit discret, desenat ușor pe chipul alb ca de păpușă. Ochii s-au deschis într-o mirare constantă și sprâncenele caută… Nu mai am alte fotografii cu Toto și poate că atunci a fost ultima mea zi de naștere petrecută cu el. Pe măsură ce zilele s-au rostogolit, fetița a devenit păpușa. Poate într-o noapte, corpul ei de cârpă s-a dizolvat în carnea mea de copil. Dacă mi-aș trage pielea de pe chip, ca într-un episod de Scooby-Doo, ar rămâne în urmă chipul alb al păpușii, cu ochii ei mari și negri, nasul mic și gura fixată într-un surâs timid.
Oare fetița l-a furat pe Toto?
Fotografii din arhiva personală a autoarei.
