Robert Șerban e un foarte bun povestitor – și în viață, și în poezie și, iată, și în proză. Noua sa carte, Oameni în trening, adună proze-blitz, proze-întîmplări, proze scurte care spun multe, proze cu situații neașteptate, de la intense la mortale. Prozele lui scurte (cea mai lungă e una cu două personaje – tată și fiu – care aproape nu-și vorbesc, dar textul are multă acțiune și se transpiră din mai multe motive), exact ca povestirile sale orale, încep cu o informație interesantă („N-am vrut să mă mai întorc niciodată în țară”, „Ca niște borne kilometrice de metal, doar că cilindrice, vopsite în roșu, negru și alb, așezate din zece în zece metri, scrumierele din aeroport te atenționează că fumatul este interzis”, „Sanda nu-și mai văzuse bărbatul niciodată așa”) și se termină cu o poantă, cu ceva impresionant și neașteptat, care te surprinde, fix ca-n poezia sa.
În „Rețeaua deasă de fire”, o foarte frumoasă poveste de dragoste, un baschetbalist amator agață, la un turneu din afara țării, o artistă de origine română, doar că aceasta dispare după prima noapte de amor, apoi îi trimite scrisori, dar fără să-i lase și adresa ei. Reapare după cîțiva ani, dar dispare după o altă noapte de dragoste și-i lasă o scrisoare în care-și cere scuze că i-a rămas păr prin casă, părul îi cade de la un cancer cu care luptă de cîțiva ani și care a devenit, brusc, agresiv…
Un bărbat și-a promis că n-o să se mai întoarcă în țară, dar cînd taică-so se îmbolnăvește de cancer, vine să-l vadă. L-a oprit o doamnă, făcîndu-i cu mîna. A luat-o în mașină, îi spunea părerea lui despre schimbarea României, ea stătea bosumflată, pînă l-a întrebat direct dacă mai merg („O, sorry! Am uitat să întreb: unde să…? / – Oriunde, nu-s eu șeful. / – Dar nici eu nu sunt șef. Vă las unde doriți / – Păi, și cum, mă lași așa? / – Cum adică? / – Păi, de ce m-ai luat? / – Cum de ce v-am luat? / – Am urcat degeaba? / – Degeaba?! Ați făcut semn să opresc”), apoi, văzînd că ăsta nu înțelege nimic din ce i se întîmplă, i-a zis pe față: “Domne, ești prost sau te prefaci?” („Înapoi în țară”)…
Oameni în trening de Robert Șerban e o carte care se citește cu interes și plăcere, proză cu proză, dar se termină prea repede. Sper ca din cînd în cînd Robert să ne mai bucure cu cîte-o cărticică de proză scurtă, iar la un moment dat să vină și o antologie.
Robert Șerban, Oameni în trening, Ed. Polirom, 2021
