În iulie 1950, un tânăr preot budist dă foc templului Kinkakuji. În faţa instanţei, acuzatul a declarat că urăşte frumuseţea.
Romanul Templul de aur, de Yukio Mishima, are la origine o poveste adevărată, care a zguduit lumea japoneză: incendierea templului Zen dedicat lui Kinkakuji, din Kyoto, de către un tânăr jiso, un fel de ucenic buddhist. Intenţia incendiatorului fusese să piară odată cu Templul, dar în ultima clipă s-a răzgândit. Avea o deficiență gravă de vorbire, care îi cauzase frustrare și care îl determinase să încerce să distrugă însăşi ideea de perfecţiune întruchipată de Templul de aur. A fost condamnat la șapte ani de închisoare, dar a fost eliberat din cauza unei boli mintale la 29 septembrie 1955; a murit din cauza altor boli la scurt timp după aceea, în 1956. În timpul incendiului, statuia originală a lui Ashikaga Yoshimitsu a fost pierdută de flăcări (în prezent este restaurată).
Ecranizat de trei ori: în 1958 sub titlul Enjō (Conflagrația), în regia lui Kon Ichikawa, în 1976, cu titlul original Kinkakuji, în regia lui Yoichi Takabayashi, și în 1985 ca parte a filmului Mishima: A Life in Four Chapters, regizat de Paul Schrader și produs de Francis Ford Coppola și George Lucas, rămâne și azi un volum valoros mai ales datorită straturilor suplimentare de semnificație care par să se dezvăluie pe parcurs, diferite pentru fiecare cititor.
Povestit la persoana întâi, romanul urmărește relația stranie și tensionată dintre Mizoguchi, starețul care coordonează activitatea și Templul de aur, din momentul în care tatăl său îi vorbește pentru prima dată despre frumusețea incomparabilă a acestuia și până în momentul în care îl distruge. Templul începe să-i domine gândurile, schimbându-și constant semnificația, iar romanul începe să semene cu un carusel. Cu fiecare rotire, înțelesul lucrurilor se schimbă, iar viteza crește constant, până în punctul culminant.
Pe măsură ce narațiunea avansează, obsesia lui Mizoguchi pentru templu se intensifică, estompând limitele dintre idealizarea frumuseții și realitate. Ideea distrugerii pornește dintr-un punct fix însă, cel în care frumusețea templului care se înalță în fața ochilor îl face pe Mizoguchi să nu poată răspunde unei fete care îi așteaptă mângâierea. Imaginea primei fete pe care a idolatrizat-o, Uiko, și care i-a înșelat așteptările, și dezamăgirea legată de faptele din afara Templului, când l-a surprins pe stareț cu gheișele, sunt două dintre elementele care cântăresc cel mai greu când vine vorba despre schimbarea întregii optici a tânărului Mizoguchi. Realizează în final că numai distrugând pavilionul se poate elibera, anulând întruchiparea perfecțiunii estetice.
Text și context
Dincolo de conflictul intern al lui Mizoguchi, fragilitatea minții umane și potențialul distructiv al dorințelor necontrolate, Mishima analizează în roman și conflictul dintre cultura tradițională japoneză și influența ideologiilor occidentale, punând în lumină unele dintre schimbările majore care au avut loc în societatea japoneză în acea perioadă. Dependența emoțională, alienarea, valoarea artei și a moștenirii, îndoctrinarea, dar și rolul pe care experiențele și traumele din copilărie îl joacă în deformarea comportamentului adultului sunt totuși elementele centrale ale cărții, care cere, în ciuda faptului că nu este voluminoasă, atenție și răbdare din partea cititorului.
Mizoguchi a fost trimis la Templu după moartea tatălui său pentru a ajunge într-o zi la rangul de preot, iar vizitele pe care mama sa i le face în timpul uceniciei, departe de a-l bucura, în dezgustă și îi amintesc de originile sale, de care nu este deloc mândru. Mama îi apare hidoasă, murdară și bătrână, în tandem cu diformitatea proprie care îi macină viața.
Începerea războiului și faptul că Templul putea fi bombardat în orice moment, anunțând într-o clipă veșnicia de care Mizoguchi fusese până atunci convins, îl determină să înceapă să privească diferit nu numai Templul și activitatea care se desfășura în interiorul său, ci chiar viața lui și tot ce clădise până atunci la nivel de idee. Posibilitatea distrugerii părea că apropie Templul de destinul unui muritor de rând, ba chiar exista șansa ca tânărul să îi supraviețuiască. Nu mai era vorba despre o clădire indestructibilă, se transformase într-un semn al evanescentei lumii adevărate.
O victorie iluzorie
Mizoguchi reușește să lege cu greu să-și facă prieteni. În viața lui apare un tânăr pe nume Tsurukawa, dar odată cu plecarea la universitatea Ōtani lucrurile se schimbă din nou. Intră sub influența nefastă a prieteniei cu Kashiwagi, care de asemenea avea un handicap fizic. Mizoguchi ajunge să nu mai înțeleagă de la un punct ce urmărește de fapt, ce vrea să dobândească și să cucerească, ce a înțeles și ce mai rămâne să i se reveleze, care sunt ideile sale și unde se oprește influența lui Kashiwagi. Legătura cu Tsurukawa se destramă, acesta moare într-un accident, iar după acest incident Mizoguchi începe să își neglijeze studiile și întreaga pregătire din Templu.
„Tsurukawa era reversul meu pozitiv. dacă s-ar fi străduit cât de cât să mă înțeleagă și mi-ar fi fost cu adevărat devotat, nu mi-ar fi pus astfel de întrebări, nu m-ar fi întrebat nimic, ci mi-ar fi luat tristețea ca atare și ar fi transformat-o în bună dispoziție. Atunci minciuna ar fi devenit adevăr și adevărul minciună.”
Ambii împărtășesc o imperfecțiune care îi face nedemni în ochii frumuseții și, influențat de ideea lui Kashiwagi de a nu aprecia lucruri care țin frumusețe durabilă și de preferințele sale, care se se limitau la lucruri precum muzica sau aranjamentele florale, începe să-și contureze o viziune sumbră și diferită a templului. Legătura dintre cei doi îi prilejuiește lui Yukio Mishima o meditație filosofică asupra frumuseții și urâtului, a adevărului și a naturii sale și argumentează că în orice aspect al cunoașterii, oricât de întunecat, se ascunde însăși beția cunoașterii. Dincolo de aceste precizări, romanul se poate citi în chei diferite și ca unul de maturizare, despre un tânăr rebel și trezirea sa sexuală, despre prietenie și destrămarea familiei.
„Cuvintele simple ale lui Kashiwagi: «Uciderea înseamnă mai mult decât atât.» s-au conturat tot mai precis, fascinându-mă. Și mi-am amintit în clipa dorința pe care am rostit-o în gând când am urcat pe muntele din spatele Templului la sfârșitul războiului și am privit în jos către luminile orașului: «Fie ca întunericul din sufletul meu să fie pe măsura întunericului nopții care împresoară acele nenumărate lumini.»
Templul de aur, Yukio Mishima, Humanitas Fiction, 2013, 2023, traducere: Angela Hondru
Fotografii de Carmen Florea
