Expoziția Book.Art.Est de la Galeria Calderon Art Studio a funcționat ca o pereche de ochelari pe care ți-i poți pune și dintr-o dată vezi lumea ca un bibliofil. Zecile de lucrări expuse acolo între 15 ianuarie și 8 februarie au creat un soi de bulă artistică specială în care simt că toată lumea din jurul meu vedea cărțile cu aceiași ochi cu care le văd eu, de câte ori mă plimb printr-o piață de vechituri, printr-un anticariat, sau chiar și atunci când mă uit la biblioteca de acasă. A fost o primă ediție grozavă și sunt nerăbdător să vină odată 2026, pentru runda a doua! Dar între timp, lucrările pe care le-am văzut acolo m-au inspirat și m-au făcut să-mi doresc să dau o oarecare continuitate ideii acestui eveniment, să îi prelungesc puterea de seducție și cheful de joacă. Așa că m-am gândit să vă povestesc câte ceva despre cartea ca obiect de artă, așa cum apare ea din perspectivă editorială, sau altfel spus, așa cum poate fi găsită, cu puțin efort, pe rafturile librăriilor sau bibliotecilor, nu doar în galeriile de artă.
Nu sunt eu cel mai consecvent și formidabil cititor, dar bibliofil am fost dintotdeauna. E ceva similar cu distincția dintre formă și fond – desigur că îmi place fondul… uneori (depinde de alinierea planetelor și a umorilor), dar mi-a plăcut forma încă dinainte să pot citi. Este undeva prin capul meu o pârghie pe care scrie „colecționar” și care a fost trasă cel puțin pe jumătate când am văzut prima oară ordinea și zăpăceala unor rafturi pline cu cotoare multicolore, potrivite, dar îndesate, structurate, dar puțin haotice, ca pe un puzzle pe care îl poți reorganiza cum vrei. Dar e un puzzle care comunică și auditiv, foșnind, pocnind și pârâind seducător, ca să nu mai vorbesc de miresme…
Aș putea vorbi mult despre forma asta, care pentru mulți dintre artiștii din Book.Art.Est s-a dovedit o pânză grozavă pentru creație, un soi de plămadă, un mediu de cultură pentru idei artistice. Pentru mine, chiar și dintr-o postură exclusiv exterioară, de privitor, forma în sine are deja valențe artistice. M-am gândit adeseori la variile alegeri pe care trebuie să le facă editorii, editurile, tipografiile, atunci când publică un volum – proporțiile cărții în cele trei dimensiuni, designul, duritatea, conceptul din spatele copertelor, textura, grosimea și culoarea hârtiei, forma, dimensiunea și spațierea literelor alese, culoarea cernelii, un noian de detalii care sunt și practice, desigur (se poate argumenta că sunt în cea mai mare parte detalii practice), dar care împreună au și o valoare estetică, care comunică despre carte, chiar și neintenționat.
Mă gândesc aici la un rant legendar de pe Facebook, în care autorul vorbește despre romanul „Theodoros” al lui Mircea Cărtărescu. Dincolo de măiestria scriiturii, dincolo de poveștile conținute în pagini, dincolo de oricare considerații de substanță, s-ar zice, autorul diatribei (Alexandru Roșca) se izbește de concretețea volumului… volumului. Pe șleau, e mare, doamnelor și domnilor, este uriașă cartea, este un volum care împrumută din realitatea materialelor de construcții, atât în grosime cât și în rigiditate, putere de absorbție, rezistență la vectori de forță și așa mai departe. Parafrazând, aș spune că „Theodoros” înlocuiește foșnetul discret al paginii cu scrâșnetul stivei de bolțari de ciment.
Când eram la Cluj, în redacția Echinox, o revistă literară studențească ocazional obraznică, am auzit povestea unei astfel de obrăznicii – colegii mei, puși față în față cu un nou roman al unui dinozaur literar român, un monolit cel puțin atât de cumplit ca „Theodoros”, s-au hotărât să-l recenzeze pe felii – fiecare redactor câteva sute de pagini, într-un soi de exercițiu artistic dadaist aplicat pe critica literară. O soluție similară găsește și autorul diatribei, hotărându-se să taie cartea în felii mai ușor de manevrat fără cască de protecție, cizme cu vârfuri ranforsate și salopetă de la Dedeman. Mie asta îmi spune că „Theodoros”, fie și neintenționat, este deja o carte-obiect, mai mult decât o entitate purtătoare de text, este un obiect purtător de sens artistic, la fel cum o clădire brutalistă poartă în sine o întreagă filosofie.
Nu știu în ce măsură s-au gândit cei de la Humanitas la pachetul acesta de meta-text pe care îl livrează când publică o astfel de carte. N-ar fi pentru prima oară, au scos la un moment dat și trilogia „Orbitor” într-un omnibus, asta pentru că mi-e greu să ies din puțul gravitațional generat de cărțile lui Cărtărescu. Ceea ce mă face să cred că e o alegere asumată – „noi producem menhire!”. Tot la Echinox am aflat pe vremuri o vorbă spusă probabil de același dinozaur literar, ca sfat lăsat „tânărului autor” – „Dacă romanul nu stă în picioare, la propriu, pe masă, pe muchia scurtă, atunci e prea scurt!.” La granița dintre astfel de presiuni și rigorile industriei editoriale, se generează multe asemenea menhire, în majoritatea editurilor. Dar nu vreau să bat câmpii acestei relații foarte subiective și complicate între școlile de gândire literară și consecințele lor concrete din punct de vedere editorial. Am adus vorba despre asta, doar ca să vă ilustrez una și poate cea mai subtilă dintre căile prin care cărțile de zi cu zi pot fi încasate ca obiecte artistice.
Următorul nivel ține deja de intenție, fără urmă de îndoială. Atunci când un scriitor decide să își asume, adeseori foarte jucăuș, trasarea și testarea unor legături între formă și fond, scrie texte care lansează provocări la adresa anumitor axiome: ordinea de lectură, de pildă, direcția de lectură, linearitatea narațiunii, chestiuni care nu sunt transpuse în cuvinte, ci în poziția fizică a cuvintelor de pe pagină, în prezența sau în absența lor. Un exemplu foarte drag mie este dat de scriitorul Mircea Horia Simionescu, cu al său „Dicționar onomastic”: un roman care nu prea e roman, structurat în așa fel încât poate fi citit în mod „tradițional”, dar poate fi citit și invers, de la coadă la cap, sau pe sărite, consultat carevasăzică, întocmai ca un dicționar. Textul absoarbe aspecte ale unei gândiri administrative, autorul concepe literatură din postura unui expert în Excel. Asta cu câteva decenii înainte de Excel. M-am săturat, apropo, să tot vorbim despre cum Eminescu l-a devansat pe Einstein cu teoria relativității și să ignorăm cum Mircea Horia Simionescu a devansat suita Microsoft Office cu câteva zeci de ani.
Sau, o altă variantă de transgresare a tradiției, mult mai faimoasă – caligramele lui Apollinaire. Acestea sunt poezii pentru care forma în care sunt scrise e la fel de importantă în comunicare ca și cuvintele din care sunt compuse. Apollinaire le explica foarte bine: „Caligramele sunt o idealizare a poeziei în vers alb și a preciziei tipografice, într-o eră în care profesia tipografică ajunge la finalul formidabil al carierei sale, la răsăritul unor noi metode de reproducere, adică cinematografia și fonograful.” Ca atare, textul absoarbe aspecte ale artelor vizuale, ale gândirii grafice. Autorul vorbește despre legăturile și continuitatea dintre nou și vechi, reflectând și tranziția spre noile tehnologii, dar și rădăcinile adânc înfipte în modalitățile medievale de a produce texte, ca manuscrisele iluminate.
Și că tot veni vorba, ați auzit de Manuscrisul Voynich? Mi se pare poate cel mai clar exemplu de carte-obiect artistic, în contextul în care nimeni nu știe ce scrie înăuntru și ce înseamnă, dar este de netăgăduit faptul că avem de-a face cu o carte și că respectiva carte are fără îndoială valoare artistică, estetică. Dar acesta este mult mai aproape de lucrările expuse la Book.Art.Est decât de volumele pe care le-am dat ca exemplu adineauri. De ce? Pentru că este unicat. Sau mă rog, într-un fel. Acum sunt ediții în facsimil ale volumului, care este scris în original pe piele de vițel. Altfel spus, din perspectivă editorială, elementul esențial al unei cărți-obiect este repetabilitatea. Sau în termenii istoriei artelor vizuale, cartea-obiect editorială este echivalentul serigrafiilor lui Andy Warhol. Poate fi înțeleasă ca o serie limitată de obiecte artistice. Sau poate fi concepută în așa fel încât aspectele care țin de artele vizuale pe care le împrumută să aibă un impact clar, vizual, asupra conținutului și asupra formei în același timp, fiind totodată relativ ușor de multiplicat, mai ales cu tehnologiile moderne care ne stau la dispoziție. În orice caz, mi se par foarte satisfăcătoare și seducătoare corespondențele care pot să fie trase între unele dintre cele mai vechi exemple de carte și experimentele avangardiste mai recente. Între Voynich și Dada, distanța e de cinci sute de ani și de cinci pași printr-o librărie, în același timp. Mie unul mi se face pielea de găină când mă gândesc, e aproape ca o călătorie în timp, sau ca o desființare a timpului și a narațiunilor istorice pe care ni le spunem. Iată un alt plan prin care cărțile ne șoptesc mai mult decât cuvintele pe care le conțin, devenind artă în virtutea faptului că ne deschid noi perspective despre lume și despre relația pe care o avem cu propria noastră istorie culturală.
Pentru că tot am pomenit despre Dada și despre cât de fertilă este mișcarea în continuare, aș vrea să vă povestesc puțin despre una dintre cărțile care m-a dat peste cap din prima clipă în care am văzut-o. Este vorba despre „The Tree of Codes”, de Jonathan Safran Foer, marele autor contemporan american cunoscut pentru „Extrem de tare și incredibil de aproape”, „Totul este iluminat”, „Iată-mă” și multe alte volume, cât și pentru bibliofilia sa nemaipomenită, care l-a determinat să conceapă acest volum, atât ca pe un exercițiu literar, cât și ca pe o nouă subliniere a relevanței și necesității artei tipografice, în contextul apariției cărților electronice.
Într-un fel, Jonathan Safran Foer se aseamănă mult lui Apollinaire cu caligramele sale, dar prin volumul său, în loc să admire noile forme de propagare și să scrie într-un gest de predare a ștafetei, el deplânge ceea ce se pierde în digital, deplânge valoarea tactilă și olfactivă a cărților tipărite, oferind un exemplu de carte care nu poate exista ca atare decât în variantă fizică. Cum? Ei bine, prin „erasure poetry”, o tehnică Dada prin care artistul înlătură dintr-un text gata scris toate cuvintele de care nu are nevoie, pentru a produce un nou text. Cam cum vorbea Michelangelo despre sculptură: „[Sculptura] este deja completă în miezul blocului de marmură, înainte ca eu să mă apuc de treabă. Ea este deja acolo, tot ce trebuie eu să fac este să cioplesc la o parte tot materialul suplimentar.” Adică textul absoarbe elemente ale sculpturii. Blocul de marmură este în acest caz volumul „Strada crocodililor” de Bruno Schulz, din care autorul a eliminat marea majoritate a cuvintelor, nu doar conceptual, ci de-a dreptul, fizic, cartea fiind tipărită pe pagini mai groase, din care au putut fi literalmente tăiate cuvintele și rândurile de care autorul nu a avut nevoie. E ca și cum ai putea vedea sculptura, dar și fiecare ciob și lovitură cu dalta și chiar și blocul de marmură de la care s-a pornit, toate deodată. Adică, un fel de meta-carte, un obiect 4D și totodată un text de sine stătător. Lectura se face cu o foaie albă strecurată în spatele paginii pe care o citești, pentru că altfel privirea se pierde într-un labirint cu nenumărate straturi, intersectări și suprapuneri, de la prima pagină și până la ultima.
Din punct de vedere tipografic, a fost un coșmar. Singura editură dispusă să producă acest volum a fost una din Belgia, chiar și pentru unul dintre cei mai mari autori americani în viață. Singura ediție, apărută în 2010, este în mod necesar cu coperți moi – cartea nu a putut fi legată în carton. De asemenea, un exemplar se vinde zilele astea, pe piața second hand, cu sute de euro. Este probabil cel mai limpede și viguros exemplu de carte-obiect artistic la care mă pot gândi, datorat unui autor contemporan. Dar e departe de a fi singurul.
De altfel, următoarea direcție despre care aș dori să vă povestesc este practic o mișcare, un adevărat curent, condus de o entitate poziționată perfect ca să poată produce tot felul de experimente de relație între formă și fond – revista literară McSweeny’s. Când am descoperit această revistă mi s-a înfiripat și unul dintre cele mai trase de păr vise – acela de a face un muzeu permanent al cărții experimentale, fiindcă fiecare număr este o nouă abordare uluitoare. Deocamdată, dețin un singur exemplar, numărul 16 al revistei, pe care l-am găsit pe o pătură, într-o piață de vechituri din Londra. Privind acest obiect, nu este lesne de ghicit că avem de-a face cu o revistă – este un pachet din carton învelit în material textil, pliat în mod ingenios, cu patru buzunare interioare. Unul conține o revistă „clasică”. Unul este dedicat unei broșuri înguste, care conține o povestire formată dintr-o colecție de necrologuri livrate de o serie de personaje, despre un singur individ, despre care afli mai nimic în urma lecturii atente a tuturor acestor texte – un fel de „Viața și opiniunile lui Tristram Shandy, Gentleman”, de Laurence Sterne, dar întors pe dos, că tot veni vorba de aruncat poduri peste secole. Al treilea buzunar conține un pieptene de plastic, iar al patrulea este casa unei povestiri cum eu n-am mai văzut, scrise de Robert Coover. Este vorba de o suită de cărți de joc supradimensionate – mai precis, suita de inimă roșie, ceea ce și dă numele povestirii, „Heart Suit” – dintre care numai prima și ultima trebuie citite în pozițiile lor respective, în timp ce toate cărțile din mijloc pot fi amestecate din nou și din nou, oferind de fiecare dată câte o altă ordine a evenimentelor, o altă nuanță, o altă vizuină de iepure în care să te pierzi la fel ca Alice. Bineînțeles că e o trimitere la „Alice în Țara Minunilor”. Bineînțeles că și pe Lewis Carroll îl pasiona ideea de joc între text și geometrie, între cuvânt și matematică, între poezie și probabilitate. Leg lucrurile cu fundiță și vă reamintesc de Mircea Horia Simionescu și de „Dicționar onomastic”, unde suntem invitați să participăm la același tip de joc, doar că la scară mult mai mare și fără necesitatea dexterității. Și publicabil într-un volum „clasic”, o carte jucăușă, vizavi de un pachet de cărți de joc.
McSweeny’s există și ca ediții de ziar de duminică, pachete de poștă nedorită legată cu rafie, sau o pungă plină cu baloane pe care sunt imprimate șapte povești, baloane care trebuie umflate pentru a putea fi citite. Și câte și mai câte. Apetitul pentru experiment literar, tipografic și artistic al acestei reviste este pur și simplu neegalat, din câte știu eu. Este un exemplu minunat care vorbește nu doar despre flexibilitatea și fertilitatea mediului literar în raport cu alte arte și alte idei, cât și despre puterea unei reviste literare de a da tonul, de a se afla în continuare în avangardă, de a menține relevanța unei metode de comunicare și de propagare a artei care este și a fost dintotdeauna mai mult decât o colecție de foi încleiate, cusute sau capsate. Din laboratorul lor alchimic au ieșit mai mulți autori care au continuat să provoace și să scuture normele, transformând cărțile în mai mult decât par, ca de pildă Salvador Plascencia cu „Oameni de hărtie”, tradusă și la noi acum vreo douăzeci de ani și publicată la editura Nemira.
Nu în ultimul rând, aș vrea să pomenesc și cărțile pentru copii, care adeseori sunt defapt amestecuri de carte cu joc sau carte cu jucărie. Mulți părinți trebuie să-și fi dorit la un moment dat să roadă câinele sau să verse pisica o cană de apă pe cărțile cu butoane care scot sunete de animale, în speranța ca ele să devină mai puțin obiect de artă și mai mult obiect de liniște. Am găsit într-un beci din Oradea, la o fundație care salvează cărți de la distrugere sau aruncare la gunoi, un exemplu minunat – o povestire de Ioan Slavici transformată într-o adevărată scenă de teatru de păpuși, sau o panoramă multistratificată. Fiecare întoarcere a paginii este câte o cortină ridicată înspre un nou spațiu, o nouă atmosferă și o nouă minune a tipografiei. Poate că Jonathan Safran Foer ar fi avut mai mult succes la o editură pentru copii…
Într-un fel, îmi pare rău că sunt atât de puține cărți pentru „oameni mari” care își mai pun problema de-a lua la joacă inclusiv conceptul de carte. Dacă acestea funcționează ca să îi farmece pe ce mici, ce ne face să credem că ar avea mai puțin efect la adulți? Pe mine unul mă înfiorează în continuare.
